1

Spania – Imperiul Spaniol

Suprafaţa: 505 990 km² (locul 50 pe Glob)

Populaţia: 40 280 000 loc. (locul 29 pe Glob)

Una dintre cele mai întinse şi populate ţări europene, Spania are o istorie îndelungată, iar ca

mare putere, aparte – şi-a creat exploziv un mare imperiu, când alte state europene nu contau, şi a

intrat în declin permanent când alte puteri europene se înălţau, îndeosebi Marea Britanie şi Franţa.

Practic ascensiunea Spaniei ca mare putere începe odată cu (re)descoperirea Americii de

către genovezul Cristofor Columb (14 octombrie 1492), aflat în slujba sa, fiind, alături de

Portugalia, unul din promotorii descoperirilor geografice. Evenimentul a venit la momentul potrivit,

oferindu-i o mare şansă noului stat născut ca urmare a încheierii cu succes a Reconquistei, în chiar

acelaşi an (1492), prin cucerirea de sub stăpânirea arabă, ce durase timp de şapte secole, a ultimului

oraş iberic, Granada. Constituirea regatului Spaniei, în 1479, prin unirea Castiliei cu Aragonul se

dovedise de bun augur.

Lui Columb, care în cele patru călătorii peste ocean, relevă europenilor o altă lume, el

descoperind şi denumind locuri din America Centrală insulară şi istmică, îi urmează conchistadorii,

aventurierii spanioli plecaţi să cucerească teritorii din America. Se vor remarca Hernando Cortés

(1485 – 1547), cel mai mare dintre toţi, care cucereşte Imperiul Aztec (1519 – 1521), punând bazele

Noii Spanii (Mexicul) – ale cărei limite vor fi mult extinse spre nord de alţi conchistadori – şi vărul

său Francisco Pizzaro (1471 sau 1475 – 1541), cuceritorul Imperiului Inca (1531 – 1533). Ca urmare

Mexicul şi Perú devin principalele centre ale dominaţiei spaniole în America Latină, în următoarele

decenii încheindu-se cucerirea restului teritoriilor amerindiene, cu excepţia Braziliei, care devenise

posesiune portugheză, în baza prevederilor Tratatului de la Tordisillas.

După prima traversare a istmului Panamá (29 septembrie 1513, Vasco Nuñez de Balboa) şi

cea dintâi călătorie în jurul lumii (1519 – 1521, navigatorul portughez Fernando Magellan în slujba

regelui spaniol Carol I), Spania începe campania de cuceriri în Pacific, luând în stăpânire o mulţime

de insule şi arhipelaguri, între care Filipine ( a doua jumătate a secolului al XVI-lea). Ca urmare

Imperiul Spaniol atinge expansiunea sa maximă, facându-l pe regele Carol V (Carol Quintul) să

afirme cu mândrie că, în imperiul său, "Soarele nu apune niciodată". De altfel în timpul domniei

acestuia (ca rege al Spaniei 1516 – 1556 şi împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană

1519 - 1556), Spania devine prima putere europeană şi mondială.

Sub domnia fiului său, Filip II (1556 – 1598) apar însă primele semne prevestitoare ale

declinului: independenţa Olandei (1581), înfrângerea faimoasei "Invincibila Armada", flota care

urma să cucerească Anglia (1588), războaiele pierdute cu Franţa ş.a. Ca urmare, în secolele XVIII şi

2

XIX, Spania nu mai este decât o putere de rangul doi în concertul politicii europene şi mondiale.

Secolul al XIX-lea va fi, de altfel, cel al declinului total: la începutul acestuia (1810 – 1826) are loc

emanciparea coloniilor latino – americane, iar la sfârşitul său, în urma războiului hispano – american

(1898), înfrântă, cedează Statelor Unite provinciile sale din America Centrală (Cuba, Puerto Rico) şi

din Pacific ( Filipine, Guam). Aceste pierderi teritoriale "au provocat, în istoria modernă a Spaniei,

un traumatism identitar major", apreciază analiştii francezi A. Chauprade şi Fr. Thual.1 Şi continuă:

"într-o Spanie încremenită, din punct de vedere social, la realităţile existente după perioada de

dominaţie napoleoniană, ţară în care puterea este împărţită, nu fără ciocniri, între biserica catolică şi

aristocraţia funciară, burghezia animată de modernizare neputându-se afirma, reculul geopolitic al

acestei Spanii istorice, unul dintre cele mai vechi state europene, a provocat o conştientizare a

înapoierii sale economice şi sociale.

Umilirea a relansat totuşi ambiţiile geopolitice ale Spaniei, pe două axe: posibila anexare a

Portugaliei şi cucerirea Marocului, fapt ce a fost numit atunci «salvarea prin Maroc»2.

Dacă în privinţa Portugaliei, visul dintotdeauna al Spaniei, nu mai era numic de făcut, în

schimb în ceea ce priveşte Marocul orientarea geopolitică a Spaniei s-a dovedit mai rodnică. Având

acordul Franţei, care la rândul său avea interese aici, Spania a reuşit să se instaleze pe faţadele

mediteraneană şi atlantică ale Marocului (în principal în regiunea Rif), sperând să inaugureze astfel

un nou ciclu de expansiune, ceea ce nu se va întâmpla însă.

Rămasă neutră în timpul celor două mari conflagraţii ale secolului al XX-lea, caz unic între

statele importante europene, dar fără consecinţe favorabile pentru ea, Spania se vede nevoită, după

încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, să renunţe la orice vis geopolitic. În noua configuraţie

profilată şansa ei va fi intensificarea Războiului Rece în Europa, care determină o apropiere între

Washington şi Madrid, primul având imperios nevoie de bazele militare ale Spaniei (din Baleare, în

Mediterana, şi în Canare, în Atlantic). Renunţarea la dictatură (1975, prin reinstalarea monarhiei, cu

un rege tânăr, carismatic şi bun diplomat), aderarea la NATO (1982) şi integrarea în Uniunea

Europeană (1986) sunt apreciate de unii analişti drept inaugurarea unui nou ciclu geopolitic. Se

adaugă cel puţin alte două elemente relevante în plan mondial: este un interlocutor privilegiat al

Maghreb-ului (nord – vestul Africii: Maroc, Algeria, Tunisia şi Libia) şi, în acest fel, facilitează

dialogul euromediteranean, atât de dificil după cum se ştie, şi este polarizatorul hispanităţii

(hispanidad) – comunitatea de limbă, cultură şi istorie, ca şi în cazul francofoniei, de altfel -, care se

afirmă ca o forţă tot mai puternică pe plan internaţional; solidaritatea latină a Spaniei s-a dovedit a

1 A. Chauprade, Fr. Thual, op. cit., pag. 308. 2 Ibidem.

3

fi, uneori, mult mai puternică decât solidaritatea europeană, un exemplu concludent fiind cel al

"războiului Malvinelor/Insulele Falkland", din 1982, când Spania a susţinut Argentina împotriva

Marii Britanii.

În ciuda unităţii sale, graţie în principal monarhiei, bisericii catolice, culturii, Spania este

afectată de ascensiunea regionalismelor (în principal basc şi catalan, dar şi galician şi andaluz).

Marea Britanie – Imperiul Britanic

Suprafaţa: 244 110 km2 (locul 77 pe Glob)

Populaţia: 60 270 000 locuitori (locul 21 pe Glob)

"Poziţia sa insulară, de izolare la extremitatea apuseană a Europei, va condiţiona, până la

sfârşitul secolului XX, destinul ţării şi al locuitorilor – remarcă, pe bună dreptate Horia C. Matei.3 În

nici un alt stat european tradiţia nu va influenţa atât de mult evoluţia societăţii ca în Marea Britanie.

Izolată de lumea Mediteranei, principala axă de comerţ şi civilizaţie a Antichităţii şi Evului Mediu,

Marea Britanie dobândeşte din secolul al XV-lea, când Atlanticul ia locul Mediteranei ca principală

zonă economică, prin poziţia sa, un rol central, devenind prima putere maritimă şi comercială a

lumii, stăpâna celui mai întins imperiu colonial de pe Glob".

După o lungă perioadă contradictorie, marcată de invazii (ale vikingilor/danezilor,

normanzilor) sau de lupte interne (precum cele dintre facţiunile nobiliare Lancaster şi York), este

instaurat absolutismul dinastiei Tudorilor (1485-1603). Ultima reprezentantă a acestei dinastii,

regina Elisabeta I, având o domnie foarte lungă ( 1557 – 1603), va pune bazele puterii maritime

engleze (triumful asupra faimoasei „Invincibila Armada”, flota trimisă de regele spaniol Filip II, cu

misiunea de a cuceri Anglia) şi, totodată, va marca ascensiunea Angliei (şi a Marii Britanii de mai

târziu). Tot în timpul său, prin navigatorii Francis Drake (1540 sau 1543-1596) şi Walter Raleigh

(1552-1618) se schiţează primii paşi în direcţia constituirii imperiului colonial englez (britanic):

Drake, după ce realizează a doua călătorie în jurul lumii (1577-1580), după Magellan, ia în stăpânire

(1579) un teritoriu de pe coasta vestică a Americii de Nord, din actuala zonă a Golfului San

Francisco, pe care îl numeşte Nova Albion (Noul Albion, după numele antic al Angliei), iar Raleigh

descoperă, pe cealaltă coastă, estică, Virginia (1584), pe care încearcă, fără succes, s-o colonizeze în

anul următor. Primul va fi şi un corsar celebru, care a adus mari servicii Angliei prin jefuirea navelor

spaniole, fapt pentru care va fi înnobilat de Elisabeta I; sabia sa este folosită şi astăzi cu ocazia

festivităţilor de înălţare la rangul de Sir.

3 Horia C. Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Caterina Radu, Enciclopedia Europei, Editura Meronia, Bucureşti, 2001, pag. 221.

4

Drumul de la Anglia (130 280 km2) la Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (244

110 km2) a cuprins mai multe etape: inclusă în Regatul Angliei în 1289, Ţara Galilor (Wales) va

renunţa la autoguvernare în 1536; Scoţia, anexată în 1296, se uneşte cu Anglia în 1603, dar aceasta

devine efectivă abia în 1707, când este adoptată titulatura de Regatul Unit al Marii Britanii; în 1801,

odată cu alipirea oficială a Irlandei, denumirea devine Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei, iar

în 1927 (după ce în 1921 cea mai mare parte a Irlandei obţine statutul de dominion sub denumirea

de "Statul Liber Irlanda"), Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (înglobând din Irlanda

doar Ulsterul – partea de nord-est).

Victorioasă în secolul al XVII-lea în lupta pentru hegemonia maritimă cu Olanda, Marea

Britanie devine, peste două secole, principala putere maritimă a lumii. După ce înfiinţează, în

secolul al XVII-lea, primele colonii pe teritoriul Americii de Nord, prin Războiul de 7 ani (1756 –

1763) Marea Britanie elimină Franţa de pe continentul nord – american şi, totodată, din India. La

sfârşitul secolului al XVIII-lea Marea Britanie începe colonizarea Australiei, pe care o încheie în

secolul următor, transformând în colonie un teritoriu de circa 8 milioane de km2, acelaşi lucru

făcându-l şi cu arhipelagul vecin, Noua Zeelandă. Totodată îşi extinde factoriile în Africa, rezervând

continentul pentru cuceriri în secolul următor. Intervine, însă, o sincopă: Războiul de Independenţă

(1775-1783) al celor 13 colonii americane (stabilite între 1607 şi 1733 pe coasta Atlanticului),

datorită măsurilor discriminatorii adoptate de metropolă (în principal sporirea taxelor şi a

impozitelor); sprijinite de Franţa şi Spania, eternii rivali ai Angliei, Războiul se încheie cu naşterea

unui nou stat, Statele Unite ale Americii, care, ca un paradox al istoriei, va surclasa nu peste foarte

mult timp fosta metropolă, preluându-i atributele mondiale. La rândul ei, Marea Britanie este

iniţiatoarea şi principala organizatoare a coaliţiilor îndreptate împotriva Franţei revoluţionare şi

independente (1789-1815), căreia îi contestă hegemonia pe continent.

Prin revoluţia industrială din secolele XVIII – XIX, Marea Britanie devine principala putere

industrială a lumii şi, totodată, din epoca reginei Victoria (1837 – 1901), prima putere colonială de

pe Glob. Prin cele două Războaie ale Opiumului (1840 – 1842 şi 1856 – 1860), Marea Britanie

forţează pătrunderea mărfurilor sale în China, ocupă Birmania (posesiune din 1886), cea mai mare

parte a Malaysiei, în mai multe etape (1786, 1824, 1867), reîntemeiază Singapore (1819) şi îl face

colonie (1867), transformându-l în "Gibraltarul Orientului". De asemenea, obţine controlul

Canalului Suez (1875), ocupă Ciprul (1878), Egiptul (1882) şi împarte Africa Neagră cu Franţa. La

sfârşitul Primului Război Mondial, Marea Britanie avea cel mai mare imperiu colonial cunoscut

vreodată, care acoperea circa un sfert din întinderea uscatului planetar. O imagine asupra acestuia ne

oferă harta actualului Commonwealth of Nations (Comunitatea pe Naţiuni; uzual doar

5

Commonwealth), asociaţie de state având drept scop conlucrarea pe plan politic, economic, social şi

cultural dintre fosta metropolă, Marea Britanie, şi fostele colonii, care şi-au dobândit independenţa.

În anul 1872, la zenitul puterii şi gloriei, lidera capitalismului mondial, Marea Britanie

extrăgea peste jumătate din producţia de cărbune şi minereu de fier a lumii şi producea peste

jumătate din fonta şi firele de bumbac de pe Glob – produse care erau simbolul puterii industriale.

Marea Britanie nu era numai "atelierul lumii", ci şi primul "bancher" şi "poliţist" al ei. Dar, numai

câteva decenii mai târziu, la începutul secolului XX, Marea Britanie pierde, în favoarea Statelor

Unite ale Americii mai întâi, apoi şi a Germaniei, locul de principală putere industrială mondială,

apoi şi în alte domenii economice.

"Mutaţia fundamentală a geopoliticii engleze în secolul al XX-lea a fost alianţa cu cei doi

rivali istorici ai săi, Franţa şi Rusia, pentru a se împotrivi unei Germanii imperialiste, ferm decisă să

se substituie Marii Britanii în rolul său de mare putere mondială. Astfel, Antanta Cordială şi

apropierea anglo – rusă din 1907 vor servi drept preludiu sistemelor de alianţă din Primul Război

Mondial (...). Din cauza ambiţiilor sale maritime, Germania a greşit azvârlind Anglia pe lista

adversarilor săi. Prin această pretenţie s-a produs determinarea Londrei de a ieşi din politica de

<<splendidă izolare>> pentru a o impinge spre o alianţă continentală"4.

Secolul XX este pentru Marea Britanie secolul declinului. După eşecul politicii müncheneze,

Marea Britanie (şi Franţa) declară la 3 septembrie 1939 război Germaniei, iar în decembrie 1941 şi

Japoniei, luptând împotriva forţelor Axei pe fronturile din Africa, Asia şi Europa. Marea Britanie,

prin primul său ministru din acea vreme, Winston Churchill, va juca un rol important în privinţa

hărţii politice a Europei după cele trei conferinţe importante tripartite (Teheran, Ialta şi Potsdam).

După 1945, sistemul colonial se destramă, Marea Britanie, care după înfrângerea Germaniei şi

Japoniei, era a treia putere mondială, în urma SUA şi URSS, continuând să coboare în ierarhia

marilor puteri de pe Glob. La aceasta au contribuit costurile celor două războaie mondiale,

decolonizarea, reducerea investiţiilor şi a productivităţii, ezitările în faţa integrării vest-europene,

evoluţia economică mai lentă după 1945, în comparaţie cu Franţa, Italia, RFG, care o depăşesc etc.

Criza Suezului, din anul 1956, marchează sfârşitul politicii ofensive imperiale, iar 1971 este

anul retragerii trupelor britanice la "Est de Suez". O ultimă răbufnire de orgoliu a marii puteri

coloniale are loc în 1982, cu ocazia aşa-numitului "Război al Malvinelor", când încheie victorioasă

confruntarea cu Argentina pentru Insulele Falkland (Malvinas în spaniolă) din largul coastelor

argentiniene, punct strategic foarte important din Atlanticul de Sud.

4 A. Chauprade, Fr. Thual, op. cit., pag. 227.

6

Colaborarea strânsă cu SUA, inaugurată în 1939, rămâne, şi după Al Doilea Război Mondial,

principiul de bază al politicii externe britanice. Mai mult, caz unic în istorie, o fostă metropolă

transferă prerogativele sale de mare putere (economică, militară, strategică etc.) unei foste colonii.

Apropierea şi colaborarea sunt atât de mari încât rămâne singura ţară europeană care participă direct

şi nemijlocit la Războiul din Iraq (2003).

După o poziţie de expectativă faţă de procesul integrării vest-europene, Marea Britanie

devine, la 1 ianuarie 1973, membru al Comunităţii Economice Europene (actuala Uniune

Europeană). Un plebiscit, primul în istoria britanică, organizat în 1975, confirmă, prin cele 2/3 de

voturi favorabile, reorientarea spre Europa, dar cu multe impasuri decurgând din conservatorismul

britanic.

În ultimele decenii ale secolului XX Regatul Unit se confruntă cu multe dificultăţi interne.

Problema irlandeză revine în prim planul vieţii politice în 1969, o dată cu izbucnirea violenţei în

Irlanda de Nord (Ulster). Minoritatea catolică, având ca exponent organizaţia teroristă IRA (Armata

Republicană Irlandeză), militează pentru unirea cu Republica Irlanda, în timp ce majoritatea

protestantă se pronunţă pentru menţinerea statutului de provincie britanică. Afirmarea

naţionalismelor regionale este sancţionată prin acordarea unei largi autonomii, cu un Parlament

local, în 1997, Scoţiei şi Ţării Galilor. În baza legilor privind descentralizarea adoptate prin

referendum în septembrie 1997 în Scoţia şi Wales, la 6 mai 1999 se desfăşoară în aceste ţinuturi

primele alegeri generale urmărind constituirea adunărilor regionale. În urma întrunirii noilor

Parlamente regionale în Scoţia şi Wales, se constituie primele guverne locale, punându-se astfel

bazele unui stat federal. Noile guverne locale au atribuţii în domeniile educaţie, sănătate, agricultură,

protecţia mediului, cultură şi parţial în domeniul finanţelor. Apărarea, politica economică şi cea

externă rămân însă în atribuţia guvernului de la Londra. Procesul de pace din Irlanda de Nord

(Ulster) se dovedeşte, în pofida constituirii unui Parlament nord-irlandez (format din 108 membri,

protestanţi şi catolici) şi a unui guvern comun la Belfast (iulie 1998), extrem de dificil.

La începutul mileniului III, în ciuda pierderilor şi a căderilor suferite, Marea Britanie rămâne

o mare putere, graţie mai multor atribute: putere economică (apropiată de Franţa), maritimă (pe care

o conservă de multă vreme), militară, nucleară, membru permanent al Consiliului de Securitate,

nucleu şi dirijor al Commonwealthului. Rămâne, totodată, cel mai fidel aliat al celei mai mari puteri

mondiale, S.U.A.