Progres şi Cultura REVISTĂ PEDAGOGICĂ — SOCIALĂ — LITERARA

C U P R I N S U L :

După douăzeci de ani — — Starea critică a vieţii morale după razboiu Naţionalism şi şcoală — — — Metoda cuvintelor normale — — Problema înapoiaţilor mintali — — Metode pentru cunoaşterea copilului — Problema cosmologică — — — In casa morţilor vii — — — Câmp de luptă (versuri) — — — Cruci (versuri) — — — Pe-un soclu (versuri) — — — Poezia lui Gh. Bacovia — — —

CRONICA : Luna Tg.-Mureşului — — — Muzeul Iustin Handrea — — — Ancheta Laboratorului de Psihologie din Bucureşti A. G. Viaţa şcolară în Rusia Sovietică — — A. G.

C Ă R Ţ I : «Cranii de lemn» de Ion I. Moţa, — «Copilul de literatură» de Stanciu Stoian, Mihail Moldovanu. — Şahul introdus în şcoli. — Fişa Laboratorului de Psihologie experimentală din Bucureşti, A. — «Biblioteca Satului» de Em. Bucuţa, D. Lazăr.

REVISTE ŞI ZIARE.

C Ştefăniu Petru Natea N. Gherlan Ion Comănescu Ilie Gruia Gh. Aniţei George \J. Mocofan I. Miclea Alex. Ceuşianu C. Ştefăniu Alex. Ceuşianu Petru Natea

I. C. Murăşanu David Lazăr

Anul IV. Sept. şi Oct. 1936. Tipografia „ARDELEANA" Tg -Mureş

964—936

No. 7—8.

D u p ă d o u ă z e c i d e a n i ,

S'au împlinit — în 15 Aug. anul acesta — douăzeci de ani de când armatele române treceau, pline de elan şi credinţă, culmile Carpaţilor, către Ardeal. Către Ardealul chinurilor milenare, Ardealul visurilor noastre.

Douăzeci de ani au sburat de când clopotele bisericuţelor strămoşeşti cântau învierea Neamului. O, noaptea aceea de 15 August 1916!...

Mă văd copil, cu oehii şi sufletul mirat de cele ce se întâmplau. Delirul acela aproape bolnăvicios nu l-am mai văzut niciodată de atunci.

Şi ca o lozincă sguduitoare, isbucnia din sufletul tuturor: „Ardealul, Ardealul, Ardealul."

Da, voiam Ardealul, mândrul şi mult chinuitul nostru Ardeal. Nimeni nu striga: „Vrem Basarabia sau Bucovina." Numai atât: „Vrem Ardealul".

Pentru generaţiile de atunci — tineri sau bătrâni — Ardealul nu era numai un pământ robit, „ci un cer înstelat la care trebuia să ajungem în orice chip, cu orice sacrificiu", cum atât de frumos spune Dl Nichifor Crainic.

Pentru cei din Vechiul Regat, Ardealul era însăşi flacăra idealului nostru naţional. Imaginea acestui Ardeal o sugeam odată cu laptele mamei, iar generaţia răsbo-iului o avea încrustată pe patul armei cu linii şerpuitoare de foc.

Pentru Ardealul pătimirii noastre ne-am repezit pes-

te Carpaţi cu tot focul acestui elan clocotitor ca să sfăr-măm hidra nedreptăţii care rânjea de sub mustăţile stufoase ale strănepoţilor lui Arpad.

Fără arme, fără muniţiuni, dar cu sufletul plin de N eroism. Voiam să corectăm istoria ca să putem intra în propria noastră istorie.

Dar după această scurtă fulgerare am început să ne retragem, presărând pe colinele Ardealului, morţii noştri dragi.

Retragerea noastră a fost cea mai cumplită tragedie. A urmat apoi refacerea şi iureşul luptelor delà Mă-răşti, Mărăşeşti şi Oituz.

înghesuiţi în blânda şi visătoarea Moldovă, ne-am călit sufletele şi mai mult. Acolo ne-au mâncat păduchii şi tifosul, foamea şi mizeria. (Opera politicianilor cari în timp de răsboiu s'au dovedit a fi de o totală inutilitate.)

A venit însfârşit victoria şi ocuparea Budapestei, vermina de unde se trimiteau cele mai otrăvitoare porunci pentru desnaţionalizarea Ardealului.

România Mare se făcuse. La temelia ei zidisem 800.000 de morţi, 800.000 de eroi împrăştiaţi delà Tisa la Nistru şi din Galiţia la Marea Neagră.

Eram o ţară învingătoare, aveam deci dreptul şi posibilitatea să ne bucurăm de roadele victoriei.

Dar... Generaţia răsboiului, a sfântului nostru răsboiu, cu

lozinca ei: „România a Românilor, a tuturor Românilor şi numai a Românilor", se întorcea depe front ciuruită de gloanţe şi cu elanul epuizat. Noroiul tranşeelor le mânjise şi sufletele ca şi trupurile. Obosiţi şi goliţi de ideal şi credinţă, făuritorii României Mari s'au coborît în noroiul democratic a! plăcerilor egoiste şi mechine. Morţii au fost uitaţi. Văduvele şi orfanii — batsocoriţi — au fost lăsaţi să moară de foame. Mutilaţii rjăsboiu-lui au fost bătuţi şi alungaţi. Fiul eroului necunoscut n'avea un codru de mămăligă, n'avea unde să-şi odih-

nească ciolanele trudite. La sărbători naţionale demagogul macină discursuri tricolore despre „oasele strămoşilor şi martirilor noştri cari înălbese ţarina pământului românesc", iar a douazi se îmbrăţişau patern cu toţi v e neticii şi trădătorii. Pe porţile larg deschise ale hotarelor stropite cu sânge, alergau perciunaţii democraţiei să se bucure de jertfa eroismului nostru. In numele unui sacrificiu prestat, generaţia răsboiului îşi permitea orice nelegiuire. Tăvălia prin noroiu aurul propriului ei destin.

De ce a trebuit să se întunece un răsărit atât de frumos ?.*.

Se trezesc însă rezervele latente ale Neamului. Voevodul Culturii este şi Voevodul redeşteptării

noastre naţionale. Generaţia răsboiului dormia fericită pe laurii unei glorii defuncte.

In faţa acestei generaţii care şi-a consumat destinul, M. S, Regele Carol II a făcut să răsară o generaţie nouă, viguroasă şi puternică, generaţia străjerilor ţării. Această generaţie va face ca România să fie a tuturor Românilor şi numai a Românilor.

C. Ştefăniu.

P R O G R E S Ş I C U L T U R A

Starea critică a vieţii morale după războiu.

Se vorbeşte de tot felul de reforme i reformă economică ; reformă administrativă, etc... Există însă o reformă fundamentală, care condiţionează pe toate celelalte '. este reforma morală.

Ion Colfescu Deiaturda.

Înainte de a intra în miezul subiectului, voi stabili: ce este morala şi cari sunt legile ce condiţionează aplicarea principiilor morale, ca astfel având aceste premise date şi cu ajutorul lor să putem păt runde şi diseca mai bine subiectul enunţat .

Morala este ştiinţa deprinderilor b u n e ; ştiinţa formării unui caracter menit a realiza prin funcţionarea sa fericirea în genere . Morala ne ara tă semnul după care putem distinge binele şi normalul de rău, determină un criteriu etic şi ne ajută ca astfel să ne formăm în acord cu acest criteriu etic, un ideal după care să ne modelăm viaţa.

Principiile şi idealurile morale nu sunt stabile şi nici nu pot avea un caracter definitiv, ci ele suferă o continua premenire, sunt într 'o veşnică evoluţie. Istoria ne este martoră fideală în acest sens. Tot ce un veac zice, altul îl dezice. Concepţia superioară morală a noastră a Europenilor pusă în raport cu morala celor din Noua Caledonie, Australia etc. sufere o amară contradicţie. Chiar morala lui Isus, e ternă şi imuabilă — zic e ternă în sens divin — a fost combătută cu atâta luciditate diabolică de Frideric Nietzche, acel geniu dement al filosoîiei germane .

Pedagogii clasici au căutat ca principiile şi normele să le comute în legi, spre a da o cât mai mare stabilitate moralei. Kant a formulat imperativul categoric în felul următor : „Lucrează astfel ca principiul acţiunii tale să poată deveni principiul unei activităţi universale. ' ' Imperativul categoric a iui Kant a părut incomplect succesorilor săi, cari l-au destrămat şi l-au formulat în mod mai concis : „Poartă-te astfel, ca principiul activităţii tale, generalizându-se, să dea naş tere binelui obştesc al societăţi omeneşti. Sau : acţiunile tale să fie de aşa natură, că dacă orice om ar face în aceeaşi înpreju-rări ca tine, să rezulte un spor de bine şi fericire pentru toţi. lată atâtea legi morale, cărora s'ar putea conforma normele diriguitoare ale vieţii noastre.

După ce am stabilit p remise le : evoluţia continuă a principiilor morale în raport direct cu propăşirea culturală a popoarelor ; legile morale ca ideal suprem de conformare a vieţii noast re şi morala ca singurul isvor de adevăra tă fericire ce poate gusta sufletul nostru în t recerea lui prin aceasta viaţă, — putem să pătrundem în miezul subiectului dat şi să vedem în ce măsură, coincid principiile călăuzitoare a vieţii noastre de după războiu cu principiile şi legile morale mai sus enunţate, ca astfel având un criteriu stabilit de conduită să putem determina linia pe care o trasează viaţa, mondenă în istorie.

Voi începe cu o frumoasă comparaţie a Dlui I. Colîes-cu Delaturda : „Generaţiile omeneşti se pot asemăna cu nn fluviu. Apele acestuia pornesc din oceane sub formă de nori, fecundează câmpiile sub formaidé ploaie, producând vegetaţia luxur iantă şi luând parte constitutivă la viaţa plante lor şi animalelor, pentru ca apoi sub formă de isvor cristalin să se rostogolească vijelios printre stâncile munţilor şi să redevie fluviu, care curge mejestuos prin aceleaşi câmpii, pe care le-a fecundat, reîntorcându-se în aceiaş ocean de unde a plecat. Tot aşa este şi omenirea. Venim şi noi din ocean din marele necunoscut, din marele nedefinit, pentru ca să fecundăm un moment civilizaţia umană, întocmai ca picătura de rouă, pentruca să ne reîntoarcem apoi în aceiaş mare tot, a toate regenera tor !

Mi se pare că omenirea după războiu, rătăceşte prin întunerec ca picătura de apă prin stâncile munţilor. Am trecut printr 'un războiu — amestec de fier şi sânge, timp de lacrimi şi fulgere de tun — în care trebuia să se ispăşească greşelile a sute de generaţii , şi cu toate aceste răul s'a acumulat. Războiul a schimbat complect mentali tatea omenirii, a răs turnat concepţia de viaţă, a detronat deoparte despotismul şi forţa pumnului , a prăbuşit imperii învechite în păcate, ca în locul lor să răsa ră noi forţe de vitalitate, iar de altă par te a răscolit toată pleava, toată drojdia, căci după războiu, păcatele sunt mai multe, atmosfera mai îmbâcsită, con-rupţia şi desfrâul a atins proporţii nebănuite . Viaţa ^din tranşee, cu tot sbuciumul ei, cu toate frământările ei, a rupt o coardă din sufletele luptătorilor. Urletul tunurilor, lătratul mitralierelor, amestecul de plumbi, sânge şi stârvuri, viaţa de chin şi groază au slăbit nervii oamenilor şi i-au predispus spre păcate . Cei reîntorşi depe front, văd altcum viaţa, vreau şi acum să se lupte cu ceva, doresc o miză mai mare, simt şi acum nevoia de a se lăsa în paza hazardului . Oamenii t ranşeelor sunt iuţi, dornici de o viaţă svăpăiată, nu-şi mai pot găsi odihnă, şi-au pierdut echilibrul moral . De aici au pornit toate crizele, şi am îi cei mai fericiţi, dacă am simţi numai o criză financiară, dar pe lângă această criză de ordin material, mai avem o altă criză de ordin moral mult mai acută, avem o criză sufletească, o criză a conştiinţei şi o ner-voză generală ce stăpâneşte îiii tranşeelor.

Războiul a răs turnat şi inversat valorile. Cei cu un ideal în suîlet, cei cu conştiinţa înplinirii datoriei, cei cu gândurile şi inimile înpăcate, au plecat şi s'au aruncat în acel joc macabru al morţii, unde viaţa se scurgea repede, unde se ponta mult, unde într 'o clipă putea să se termine totul, unde şi-au măcinat creerii şi unde şi-au irosit toată energia şi toţi nervii.

(va urma). Petru Natea.

l a f i o n ^ i i s m ş i ş c o a

Ip haosul ce ne împresoară, în învălmăşagul de fiecare zi, problema ce a r trebui să preocupe minţile tuturor este problema naţionalismului românesc, care este ameninţat în existenţa lui de carii ce rod încet dar sigur.

După războiu încoace, s'a observat în mai toate ţările şi m| i a les în cele din bătrânul continent, leagănul fierberilor naţionale, o luptă între două elemente : elementul autohton, temelia naţiunii majoritare şi e lementul intrus, care, făr ă si se asimileze massei, pretinde nu numai drepturi egale, dar crede că i se cuvine cinstea de a conduce, după principii proprii, majoritatea.

J împotriva acestei aberaţii reacţ iunea n 'a întârziat să vină şi aziasistăm la măceluri îngrozitoare, care, pe alocurea au dege-ne/at în lupte fratricide, ca rezultat al ideilor practicate de

ce au epuizat şi ultimele soluţii ale distrugerii.

I Dacă lucrurile au ajuns la proporţii ce întrec orice aş -şp tăr i în alte ţări, apoi nici noi nu stăm mai bine. Vierme-B din rădăcina hreanului nu e încă înlăturat, ci el t inde (ă pă t rundă în cele mai virgine virtuţi ale neamului nostru, igenţi i curentelor extremiste, sub masca democraţiei, sea-jnănă germenii discordiei în popor şi nu de puţine ori au jijuns aşa de departe cu demagogia, încât au negat până şi ecesitatea unei conduceri .

O licărire de naţionalism, mai ales în regiunile întunecate ale ţării, este menită să traseze dâră de lumină şi să în-jcolţească noui speranţe în inimile celor ce se interesează cât de cât de viitorul acestei naţii.

Citim că în alte ţări rolul acesta îl îndeplinesc intelectualii, indiferent de ocupaţie, postându-se pe poziţiile gândirii umane, dând soluţii pentru orice surpriză, creind elemente de conducere, ba uneori erijându-se în promotori ai prefacerilor sociale.

La noi lucrurile se prezintă cu totul altfel: Intelectualitatea se complace într 'o lene şi indiferenţă fără egalj iar în momente grele încrucişează braţele şi priveşte cum ajpa timpului macină şi ultimele speranţe ce se mai puseseră; în ea.

Răspunderea unui intelectual este prea mare şi rolul lui prea definit, spre a fi subliniat în coloanele unui artióol.

Un fapt este însă incontestabil : că toată nădejdea ţării se pune numai într 'o categorie de oameni, delà care , \ pare-mi-se se cere p rea mult, şi în schimb nu li se dă nimib. Nici cel puţin echivalentul unui traiu modest, necum corespunzător rolului lor. Şi aceştia sunt membri corpului didacti^.

Ce s'a avut în vedere când a luat naş tere cercetişia ? Dar legea pregătirii premilitare ? Dar străjeria nu este S dată în seama lo r? Centrele de instrucţie ale O. E. T. R-ului sunt împănate de învăţători şi profesori, cari au ridicat pavilionul acestei instituţii în tot cuprinsul ţării. Şi aceasta ne încmtă. Ceiace ne doare este că se mai găsesc şi azi glasuri rătăcite care strigă că membri corpului didactic nu-şi fac datoria, că au prea multe vacanţe etc... Că se vor fi găsind şi demente necorespunzătoare , este foarte adevărat. Intr 'un corn aşa de numeros este natural să fie aşa. in care ţară din lime e altfel ? Pot să fie toţi egali ? Dar dece se judecă întregul corp prin prisma unor cazuri izolate şi nu prin prisna majorităţii care-şi face da tor ia? S'au speculat într 'un moţ neruşinat aceste cazuri spre a se scădea prestigiul unui cor) de elită. Noi însă cunoaştem psichologia interesaţilor şi ni exlicăm dedesupturile. Atenţiunea oamenilor mari, în frunţi cu Regele culturii s'a îndreptat asupra slujitorilor şcolii, nă dejdea ţării s'a pus în ei şi cei interesaţi se tem să nu le-c ia inainte. Şi nu aleg armele atunci când interese meschine şi ambiţiuni deşarte sunt în joc. Dar... aceasta va forma obiectul unei al te discuţii. i

Şi acum să revenim la subiectul propus. Problema este lansată. Pentru învăţători ea nu e nouă. Cu ea au crescut şi o practică zi de zi. Ceiace este nou, este parada ce se face. Coloanele unor ziare trâmbiţă naţionalismul integral, altele împănate cu perciunaţi îi mai fac unele îndulciri, anumite partide politice l-au afişat ca prim punct în program. Să credem oare că acestea sunt isbucniri sincere ale unui suflet încărcat până la maximum de revoltă împotriva streinis-mului ce ne-a cutropit, isbucniri pornite dintr 'o vedere clară a pericolului ce ameninţă naţia, sau este numai ultima „momeală electorală" la care mai recurg „rataţii vieţii noastre sociale, spre a smulge ţăranului „votul" singurul drept pe ca-re-1 a re şi el în a hotărî asupra viitorului ţăr i i? Să ne lăsăm amăgiţi de iluzii şi să trăim cu speranţa că prima ipoteză este cea mai plauzibilă.

Trecând peste vederile acestora, vederi de circumstanţă, verificate imediat după enunţarea lor, ne oprim la ceiace reprezintă «statornicia şi continuitatea" în viaţa neamului no -stru : şcoala şi slujitorii ei. Azi şcoala încetează de a fi numai „şcoala buchei" ci ea se transformă în şcoală cetăţenească, şcoală naţională.

Orice reforma în stil mare nu se realizează decât cu concursul majorităţii şi iată cum : ideile mari se nasc şi mor în cercul strâmt al oraşelor, sau dacă depăşesc zidurile ci-tadelii, ajung metamorfozate. Când însă este o coincidenţă perfectă de gândire, o suprapunere a marilor idei pe mentalitatea satelor ce formează 80 # din populaţia ţării, atunci ideia sparge carapacea abstracţiunii şi se transformă în faptă. Şi fapte ne trebuiesc nouă. Cum ajungem la c rearea unei mentalităţi de care avem nevo ie? Iată în t rebarea ce se pune pentru rezolyarea problemei de mai sus.

Se ajunge începând delà cea mai fragedă vârstă a copilăriei, când idei streine n 'au încolţit în sufletul copilului şi atunci se uşurează şi munca şc. sec. Generaţiile de acum, generaţii cari au apucat războiul, asistând la măcelul unic în istoria lumii, au într 'o oarecare măsură sentimentele estompate, fie de grozăvia celor văzute, fie de bilanţul net între

jertfe şi recompense (majoritatea dorea satisfacţii personale) şi deci cu greu ar mai prinde sămânţa idealismului în sufletul lor. Şi apoi ei şi-au făcut datoria. Aşa că tot generaţiile tinere trebuie să fie ţinta preocupărilor noastre. Ele tre-buesc crescute în spiritul timpului, ca astfel să nu ne niai apuce timpuri similare celor din 1914.

Ce poate face şcoala în această direcţie şi care e programul de lucru? Şcoala, cu orizontul aşa de larg astăzi, poate totul ; iar programul de lucru este dascălul. Convins de rolul mare pe care-1 are şi însufleţit de dragostea pe care-o poartă ţării şi Tronului, va cheltui ultima energie a fiinţei sale pentru promovarea ideilor mari ce stau la baza statului naţional român.

Şi în felul acesta va roşi obrazul detractorilor muncii sale.

N. Gherlan.

Metoda cuvintelor normale. Învăţarea copiilor să scrie şi să cetească a preocupat

îndelung minţile tuturor pedagogilor — aceasta fiind una din cele mai importante probleme ale şcolii primare. In adevăr s'au încercat multe şi felurite mijloace pentru a face posibilă înţelegerea deplină a acestui superior meşteşug de a scrie şi a ceti. Delà metoda literalizării, a silabisiră s'a trecut la metoda fonetică, apoi la cea a lui Jacotot, scriptole-gică şi în fine s'a ajuns la metoda cuvintelor normale sau analitico-sintetică.

Ce înseamnă cuvânt normal şi care este avantajul acestei metode?

In una din zilele trecute stăteam de vorbă cu un coleg tocmai despre această chestiune. „Aveam şi eu clasa I-a a-cum câţiva ani — îmi spune el — când deodată mă trezesc cu un inspector în clasă."

— „După ce metod predai dta scris-cetitul ? — mă înt reabă dsa.

„După cel al cuvintelor normale, mă grăbesc să-i r ă spund.

— „Şi ce înseamnă un cuvânt normal ? „De data aceasta nu m'am mai grăbit să-i răspund — ci

doar am schiţat o invizibilă ridicare din umeri — rămânând cu respiraţia tăiată."

In adevăr pentru mulţi din noi răspunsul e destul de dificil — neexis tând o regulă oarecare . Sunt şi ele nişte cuvinte ca şi celelalte — mai ales substantive concrete din diferite ramur i ale vocabularului nostru — în aşa fel alese încât obiectele lor (ou, ac, in, sac, zid, etc.) să poată fi uşor intuite şi să aibă o formă destul de simplă pentru a putea îi desemnate. Aceste cuvinte — care sunt înşirate în abecedarele noastre — se numesc normale .

Inşirarea în abecedar t rebue să fie delà cele mai simple, în aşa fel încât cuvântul normai următor să aibă numai o singură li teră necunoscută.

Metoda cuvintelor normale a fost studiată de cei mai distinşi psihologi şi pedagogi. Profesorul Bogdan-Duică — un profund cunoscător a filozofiei şi pedagogiei germane — a fost un partizan convins al acestei metode. Meumann minuţiosul cercetător al psihologiei infantile — ne spune în această privinţă: „Cine vrea vorbire exactă, noţiuni clare — trebue să dea cuvinte, nu sunete".

Lipmann — dovedeşte că litera în sine este o abstracţiune pentru copil. Cuvintele sunt cunoscute, deci cu ele să se înceapă." Tot aşa renumitul psiholog Wundt a ra tă că un copil ca re învaţă a ceti, cunoaşte o mulţime de cuvinte, de noţiuni, Pe acestea să i le dăm întregi ş'apoi le vom analiza, le vom desface în părţi le lor componente."

Dl Profesor Nisipeanu cere insistent să se predea cu vorbe întregi fiindcă e cu mai mult temei psihologic. In adevăr — spune dsa — psihologia ne a ra tă că percepţiile copilului sunt mai întâi sintetice şi apoi analitice. Copilul aude şi învaţă mai întâi propoziţiuni şi cuvinte pe care se sileşte

să le ţină minte, să Ie rostească. Pentru el nu există sunete izolate — afară de câteva interjecţii, cari au şi ele semnificaţia unui cuvânt. Aşa îiind este cu totul antipedagogic a pleca delà abstracţiuni — adică delà sunete ."

Numai dl profesor Rădulescu-Motru nu se poate împăca cu această metodă — susţinând că n 'a r îi conformă cu psihologia copilului de 7 ani. Dsa a ra tă că un copil la int rarea în şcoală nu poate cuprinde simultan cuvântul întreg fiindcă n 'a re apercepţiunea destul de formată şi va ceti cuvintele pe ghicite. E foarte adevărat . Şi nouă ni s'a întâmplat în car iera didactică acest lucru — însă numai atunci când am predat după metoda silabisirii pe care o susţine dl Rădulescu-Motru. Cuvintele normale cari îndeplinesc con-diţiunile arătate — obiectele lor să îie uşor de intuit, să a i bă o îormă simplă ca să poată fi desemnate şi să nu cuprindă mai mult de o l i teră necunoscută — aceste cuvinte permit o înţelegere deplină, formează ochiul, deprind pe copil cu o cetire curgătoare, î rumoasă şi închegată.

Procedeul în predarea cuvintelor normale e destul de simplu mai ales dacă învăţătorul a r e şi simţul didactic form a t El va prezenta într 'un mod interesant şi ingenios obiectul al cărui nume îl a re de predat . Un exemplu : Cuvântul normal „ou." Foarte voios şi bine dispus, propunătorul intră în clasă gata să facă o oră într 'adevăr plăcută şi folositoare-Pe masă are un ou ascuns între cărţi, pe care să nu-l îi văzut copiii ; un tablou cu desemne în culori (un ou mare , un cuib cu ouă, un copil care caută ouă, etc.) şi cuvântul scris sub acest desemn — cât mai î rumos şi atrăgător.

După ce se face rugăciunea, inspecţia la curăţenie, câteva exerciţii de înf iorare şi un cântec — propunătorul dă cu ochii de ou . . . Cine a pus oul acesta pe m a s ă ? Copiii, foarte intrigaţi, îşi vor îndrepta privirea şi atenţia spre masă. Învăţătorul continuă fără a aştepta un r ă s p u n s : Oare e de găină, de ra ţă sau de g â s c ă ? Elevii se vor întrece în răspunsuri — recunoscând oul.

E bun de mâncat ou l? Cum se mănâncă UD o u ? Copiii povestesc singuri. Ce se întâmplă dacă l-am scăpa j o s ? Ca-

re din voi a spart un ou din nebăgare de s e a m ă ? Ce a re înăun t ru? Când vă sunt ouăle mai d rag i? Ce culoare au ele la Paş t i? Cine a ciocnit ouă roş i i? Copiii sunt lăsaţi să povestească tot ce ştiu în legătură cu obiceiurile de Paşti. Aţi văzut şi ouă mai mic i? Copiii povestesc despre "ouăle păsărele lor şi diferite întâmplări din viaţa lor.

Ascultaţi ce-a păţit Ionel ! Intr 'o zi a zărit un cuib cu mai multe ouşoare tocmai în vârful unui copac. Cum era cam neastâmpărat — Ionel s'a urcat sus să le ia. Păsărică a simţit şi cu ciripitul ei duios căuta să-1 îndepărteze. El nici nu auzia. Când să ia ouăle —- poc — s'a rupt creanga de sub picioarele lui şi Ionel s'a prăbuşit jos ca un bolovan. Ce credeţi că i s'a întâmplat ? Două săptămâni a stat în pat. Niciodată în viaţa lui n 'a mai umblat după ouă de păsări .

D'apoi Costică ce-a păţi t! El era un copil şi mai rău. Pândia până ce vecinii plecau de acasă, se furişa la cuibarul găinilor şi îura câte un ou aproape în fiecare zi. S'a deprins cu acest urît obiceiu. Când s'a făcut mare nu se mulţumea numai cu atât. Ce credeţi că mai fura? Ştiţi ce-a păţit intr 'o z i ? A fost prins şi cine ştie prin ce închisoare se mai află . . . De atunci a rămas şi o zicală ; o ştie cineva din clasă ?

Cine fură azi un ou Mâine va fura un bou. Eu mai ştiu şi nişte ghicitori ; cine mi le ghiceşte ? Deasupra coajă tare Dedesubt o parte moale La mijloc galbenă floare. Ce e ?

Alta : Când îl a runcăm în sus e alb, Când ajunge jos e galben. Ce e ? .

Voi ştiţi o ghic i toare? Atunci vă mai spun eu u n a : Am o casă văruită Pe nicăeri nu-i găuri tă. Ce e ?

Prima par te a lecţie se poate termina aici şi poate fi

continuată în aită oră. Ce cuvânt am învăţat să scriem şi să ce t im? Cine mi-1 poate forma din literile depe ca r toane? La tablă cine-1 poate sc r i e? Din câte semne e format? Scrieţi-1 cu toţii pe tăbliţe, (copiii scriu cuvântul „oi".) Cine-şi mai aduce aminte de ghicitorile pe care vi le-am s p u s ? Ce vedeţi pe acest tablou (prop, arată mai multe desemne colorate reprezentând oul, cuib cu ouă, copil urcându-se la un cuib). Care din desemne e mai u ş o r ? Putem să-1 desemnăm şi n o i ? Propunătorul desemnează la tablă, apoi copiii pe tăbliţe. Se cercetează în t reacăt desemnele. Ce-am desemn a t ? Spuneţi toţi. Eu o să spun acest cuvânt rar , voi să număra ţ i câte sunete se a u d : o — u. Câte aţi auz i t ? Care e p r imul? Dar al doi lea? Dacă vrem să-1 scriem câte semne t rebue să facem?

O să scriu şi eu pe tablă cuvântul „ou" să-1 învăţaţi şi voi. Ce semn voiu face întâi ? Ce t rebue să mai fac să fie „ou"? Ce cuvânt e scris pe t a b l ă ? Cetiţi toţi ! Din câte semne e format? Ce semn cunoaşteţi din lecţia t r ecu tă? Care e celălalt s e m n ? Propunătorul îl face separa t : o liniuţă de sprijin şi două cârlige în jos — legate. Cum se chiamă acest s e m n ? Cetiţi-1 toţi. Din ce este fo rmat? Ce cuvânt iese da-că-1 legăm de semnul o ? Eu mai scriu odată cuvântul, urmăriţi ! Ce este scris aici ? (propunătorul a ra tă un tablou cu desemne, iar dedesubt cuvântul „ou" scris mare şi colorat). Cetiţi toţi ! Copiii sunt scoşi pe rând şi poartă degetul pe literele cuvântului. Toată clasa — la comandă — scrie cu degetul în aer, apoi pe bancă cuvântul „ou" şi litera „u". Sub desemnele pe cari le-aţi făcut pe tăbliţă scrieţi cuvântul „ou" frumos şi cât linia. Propunătorul trece printre bănci şi cercetează, aprobă şi încurajează. Unele greşeli cari se fac sunt ară ta te la tablă — fără să se numească elevul în cauză. Elevii sunt puşi să repete în scris până ce nu se mai face nici o greşeală. Ce este scris pe t a b l ă ? Cetim toţi. Cetim şi pe tablou, apoi pe tăbliţe. In u rmă se deschide cartea, se analizează tabloul, citeşte propunătorul u rmărit de copii. Cetesc copiii pe rând începând cu cei buni. Ce cuvinte cunoaştem până a c u m ? (oi şi ou,J. Se scriu după dictare.

PÊÔGRES $ í C Ü l t Ü R A — — — - — - 15

Lecţia se încheie cu un frumos şi interesant joc de litere mobile pe care le poate confecţiona orice învăţător. Pe cartoane 15x9 se pot face toate literile de mână şi tipar — în aşa fel încât alăturându-Ie pot forma cuvintele cerute. Se pot face câte 4-5 bucăţi din fiecare pentru a se putea forma cuvinte mai lungi şi chiar propoziţiuni. Ele sunt prezentate în faţa copilului care va alege pe cele ce-i trebuesc la formarea cuvintelor. Aşezarea se face pe o tablă specială. Colorate sunt şi mai atrăgătoare. Cartoanele pot fi procurate delà o librărie, tăiate la o legătorie şi scrise de învăţător. 260 de cartoane sunt suficiente pentru toate literile de mână şi tipar — socotind câte 5 din fiecare. Este o muncă destul de migăloasă — dar cu frumoase rezultate. Pentru copii este un amuzant şi folositor joc ,,de-a cuvintele."

Astfel de cartoane — însă cu cifre — pot fi întrebuinţate şi la scrierea socotelilor. Colegii cari doresc mai multe lămuriri pot trece pela şcoala noastră de aplicaţie.

Revenind la lecţie putem adaugă: propunătorul să fie atent la disciplina clasei. Copiii să nu vorbească toţi deodată, liniştea să fie asigurată prin felul interesant de a conduce lecţia şi repetările în cor să se facă la comandă şi ordonat. In lecţiunea a treia se va preda „u" de tipar.

Ion Comănescu.

Í6 ^ ^ E È E È E S È ^ ^ PROGRÈS Şl CÜLtÜRÁ

P r o b l e m a î n a p o i a ţ i l o r m i n t a l i . * )

(urmare)

b) Istoricul problemei individualităţii- Ţin să remarc că problema individualităţii nu este de dată recentă în lumea pedagogică. In «Şcoala Creatoare» a dlui Iosiî I. Gabrea, găsim cele de mai jos, relativ la problema individualităţii : Pitagora, spartanul, încredinţat îiind că după cum »nu din orice lemn se poate Sculpta un Mercur», tot aşa nu din oricare individ se poate face un filozof, luase măsuri ca niciun elev să nu fie primit în şcoala sa, până ce nu va fi supus unui amănunţit examen asupra însuşirilor de care dispune. In acest scop el cerceta mai întâiu cu grijă capul şi faţa şcolarilor săi şi căuta să le cunoască — din purtarea şi atitudinea lor — temperamentele, dispoziţiile şi capacitatea de educare

Socrate nu-şi dădea părerea despre vreun tănăr, de care încă nu ştia nimic, până ce mai întâiu nu discuta cu el. Deviza lui e r a : „Vorbeşte ca să te cunosc"

Platon credea că şcolarii trebuesc educaţi mai mult în jocul liber, fiindcă atunci poţi observa mai bine înclinările fiecăruia.

Frumoase îndemnuri, pentru cunoaşterea individualităţii, găsim şi la Aristotel. El spunea să ţinem seama de diferenţele individuale şi de treptele evoluţiei copilului.

Quintilian cerea ca educatorul să studieze individualitatea elevului şi să-şi acomodeze metoda după ea.

*) Vezi începutul în No. 5-6, 1936.

P R O G E E S SÍ é U L T t í M — — ^ ÍJ

«Copilului i se cuvine cel mai mare respect» era maxima lui Juvenal» adept al respectării individualităţii copilului.

Cato, Cicero şi Seneca accentuiază observarea, examinarea şi cercetarea dispoziţiilor naturale ale copiilor, pentruca metoda de învăţătură şi alegerea profesiunii să se poată întemeia pe acestea.

Augustin, Grigore cel Mare şi R. Maurus, cereau să se ia în seamă puterea de înţelegere şi individualitatea şcolarilor.

Erasmus cere ca la alegerea profesiunii şi la studiu să se ţină seame de individualitatea copilului, pentru ca să nu se întâmple, cum spune proverbul, ca să punem boul în arenă sau asinul la vioară.

Spaniolul I. Vives cerea ca, înainte de primirea copilului în şcoală, să i se facă o cercetare asupra dispoziţiilor pe care Ie a r e ; să nu i se dea de învăţat decât ceeace este potrivit cu puterea lui de înţelegere, iar la fiecare două sau trei luni, învăţătorii să se întrunească şi să discute asupra dispoziţiilor observate la copii şi asupra măsurilor ce trebuiesc luate.

Bacon, popularizatorul ideilor cercetătorului.şi descoperitorului Galileu, spunea: «Fiecare este în felul său«. Profesorii sunt datori să facă o atentă observare a dispoziţiilor individuale ale părinţilor şi copiilor, iar obiectele de învăţământ trebuiesc potrivite capabilităţii fiecăruia.

Locke cerea ca învăţământul şi educaţia să se dirijeze după individualitatea copilului; iar ca mijloc de cercetare a a-cestora recomandă jocurile copiilor. In părea I-a a lucrării sale »Cateva idei asupra educaţiunii» se exprimă astfel, referitor la individualitatea copilului: Printr'acest metod este vorba de a învăţa pe copii prin deprindere repetată, vom vedea dacă ceeace cer educatorii delà copil este potrivit aptitudinilor sale şi dacă e conform înclinărilor naturale şi constituţiei copilului, pentrucă şi asta trebuie s'o avem în vedere când este vorba de educaţie. începe de timpuriu să observi desluşit firea fiului tău, şi anume atunci când el se simte mai liber la joc şi când te crede lipsă . . . Pentrucă felul tău de a-1 trata trebuie ne greşit să se conformeze deosebirilor din punctul acesta şi autoritatea ta să se adapteze lor şi să-şi ia măsurile cuvenite, spre a se afirma potrivit cu ele.» (Rev. Culegeri Pedagogice).

Cel care se ridică însă cu tărie înpotriva asupririi individualităţii şi cere imperios respectarea ei în educaţie, este Rousseau. El cerea să se observe individualitatea copilului mai ales în jocuri, căci aci îşi manifestă firea întreagă fără nici-o prefăcătorie.

Ca să fim cât mai clari asupra ideilor lui în această privinţă, n'avem decât să ne aruncăm privirea asupra marei opere «Emil» care a produs o vie mişcare pedagogică şi din care se inspiră toţi adepţii educaţiunii noui şi în cartea II, 10, 11 găsim:" Ce sa zicem despre această educaţie barbară, care jertfeşte prezentul pentru un viitor nesigur, care încarcă pc copil cu tot felul de lanţuri şi începe prin a-1 chinui ca să-i pregătească în depărtare o pretinsă fericire, de care, e de crezut, nu se va bucura niciodată? Chiar dacă aşi socoti că această educaţiune are un scop înţelept, cum pot vedea, fără să mă supăr, nişte bieţi nenorociţi supuşi unui jug de nesuferit, osândiţi la muncă necurmată ca ocnaşii, fără să fii sigur că atâtea îngrijiri le vor fi vreodată folositoare? Vârsta veseliei trece cu planşete, cu pedepse, cu ameninţări, cu robie. Zicem că pentru binele lui chinuim pe bietul copil şi nu vedem că chemăm moartea, care-1 va apuca în mijlocul atâtor pregătiri. ^Cine ştie câţi copii se prăpădesc din pricina ciudatei înţelepciuni a unui părinte sau a unui învăţător ? . . . Oamenilor, fiţi umani ! Aceasta e prima voastră datorie ! Fiţi umani pentru toate stările, pentru toate vârstele, pentru tot ce nu este străin de om! Ce înţelepciune veţi găsi afară din omenire ? Iubiţi copilăria, ocrotiţi-i jocurile, plăcerile, drăgăstoasele ei porniri ! Care din noi n'a simţit câte odată părerea de rău că a trecut de acea vârstă când avea totdeauna râsul pe buze, şi sufletul ne era totdeauna liniştit ? Dece voiţi să lipsiţi pe aceşti mici nevinovaţi de folosinţa unui timp aşa de scurt, care fuge, şi de folosinţa unui bun aşa de preţios, pe care n'ar avea cum să-1 întrebuinţeze rău ? Dece voiţi să umpleţi de amărăciune şi de durere anii acestea, cei dintâiu cari se scurg aşa de repede şi cari nu se mai întorc nici pentru ei, cum nu se mai întorc nici pentru voi ? Părinţilor, ştiţi voi în ce moment va lua moartea pe copii voştri. Vă pregătiţi straşnice păreri de rău, lipsindu-i de puţinele minute pe cari le îngăduie lor natura. îndată ce ei

pot să simtă plăcerea de a trăi, faceţi-i să se bucure de ea, faceţi ca în orice ceas i-ar chema Dumnezeu să nu moară înainte să fi gustat viaţa.» . . . Iată dar, frumoase şi geniale sfaturi din care se vede cât de mult iubea Rousseau copilăria. »Emil« e şi azi çea mai frumoasă carte a copilăriei cât şi cea mai frumoasă şi înfocată apărătoare a drepturilor ce le are fiecare copil — fiecare deci din elevii noştri.

Campe — influenţat mult de Rousseau — cere mai multă observare a copilului, materia de învăţământ să se aleagă după firea lui.

Trapp zice : «Regulele pedagogice se pot scoate numai din cunoaşterea naturii umane şi cu timpul fizionomia poate duce la cunoaştera copilului».

El îşi imaginează pe copiii delà 2—16 ani adunaţi într 'o societate experimentală în care să li se studieze desvoltarea sufletească, dotaţia şi munca şcolară.

Pestalozzi şi-a cucerit gloria neperitoare de educator al omenirii, pornind delà observarea atentă a realităţilor, cu care lucra. Toate adâncile sale concepţii didactice şi le datoreşte el, tnu experienţei obişnuite, percepţiilor ne încrezătoare în prac-ica învăţământului, ci observării sistematice, intenţionate, apropiată adesea de experiment şi dirijată de concepţiile teoretice. Ideile fundamentale ale pedagogiei lui Pestalozzi, sunt scoase numai din observări.

Niemeyer, pornind tot delà observare, spune : «Nu trebuie neglijat niciun mijloc pentru această observare, «căci nu se poate spune cât de multe lucruri deandoaselea şi păgubitoare se petrec în educaţie, din neînţelegerea corectă a individualităţii copilului.»

Franz Iosif Gali, vestit neurolog, avea convingerea că : «Pentru a cunoaşte pe «om» trebuie să compari purtările sale psihice cu ale altor oameni, şi cu ale fiinţelor în genere. «Herbat spune :» educatorul îşi va face o onoare din aşi vedea, în tânărul ce i-a fost încredinţat, pecetea neştearsă a persoanei, a familiei, a naşterii şi a naţiunii sale».

J. Paul Richter, poetul, în lucrare sa «Levana» spune : «Pedagogia trebuie să se orienteze mai întâiu asupra naturii copilului şi că educaţia n'are niciun drept să schimbe trasătu-

20 ^ ^ ^ ^ ^ PROGRÈS Şî CULTURA

rile înăscute ale individualităţii ; ea trebuie să înveţe mai mult să le cunoască, să ţină seamă de ele şi să le desevârşească».

Rablais şi Montaigne pornesc amândoi delà natură, în care văd supremul dascăl şi cea mai bună metodă educativă. Pentru Montaigne, ea este «realitate psihologică care există în noi» (ü . G. Antonescu, Buletinul pedagogic 1925/26J.

Idealul umanităţii după Goethe, constă în desvoltarea de-dăvârşită a tuturor dispoziţiilor pe care natura le-a dăruit omului . . . Considerând individualitatea ca un dar dumne-zeesc şi că-i o crimă să se intervie prin forţe din afară ca ea să-şi ia altă directivă decât aceia scrisă în fiinţa ei zice : «datoria educatorului este de a căuta să cunoască diferitele forţe de care dispune individul, a le desvolta în direcţia indicată de însăşi natura individuală şi a le contopi într'o unitate.» Din opera lui Goethe desprindem cele mai sănătoase idei cari demonstreze că drumul către formarea personalităţii este individualitate. In fiecare individ — zice el — găsim, în miniatură, anumite forţe psiho-fizice în stare de potenţialitate. Acestea trebuiesc desvoltate însă în măsură egală, şi în aşa fel încât să poată fi puse în serviciul binelui social.

Ellen Key spune : «Secretul educaţiei este de a face din fiecare viciu virtutea corespunzătoare.

Individualismul lui Ellen Key este însă prea (exagerat) larg, dându-se prea multă libertate copilului. Föerster vine cu o formulă împăcuitoare şi spune: «Individualitatea copilului trebuie să se desvolte, dar într'o libertate unită cu disciplina». Darwin spune că fiecare om are o istorie a sa proprie a cărei primă fază e copilăria, şi că, pentru a interveni cu succes în desvoltare lui, trebuie prinsă mai întâiu direcţia evoluţiei fiecăruia».

La 1851, doctorul vienez Lobisch, făcu o privire comparat ivă în istoria desvoltării copilului. Prin scrierea sa «Copilul şi lumea» B. Sigismund arată că diferitele activităţi apar la fiecare copil în mod deosebit.

In 1859, doctorul Kussmul scrie: «Despre viaţa sufletească o noului născut.»

Fiziologul Preyer publică în 1882 o lucrare «Sufletul copilului* care a exercitat o influienţă considerabilă.

Insfârşit numeroase lucrări de psihologia copilului apar în toate ţările înaintate în cultură. De pildă în Franţa, de Taine, Egger, Perez, Compayre; în America de Nord de St. Hali, Chamberlain, Baldwin; în Italia de Terri, Ricei, Lombroso, Co-lozzo ; în Anglia de Suely ; în Rusia de Sikorsky, etc. etc. (I. I. Gabrea, Şcoala Creiatoare). In secolul al XX-lea, atâtea 'preo-pări cu au fost legate de viitorul copilului încă pe bunât dreptate secolului al XX-lea i s'a zis «Secolul copilului».

Acesta este, pe scurt, istoricul problemei individualităţii numai aşa cum s'a pus ea, ca o cerinţă imperioasă de a se porni în educaţie delà cunoaşterea ei.

învăţaţii citaţi mai sus numai au enunţat că fiinţa omenească, în totalitate ei este deosebită delà om la om, stabilin-du-se că fiecare copil are o individualitate «sui generis», dar aproape nici unul din aceşti învăţaţi n'au făcut studiul ştiinţific al individualităţii, întrebuinţând măsurătoarea şi experimentul pentru determinarea feluritelor dispoziţii înăscute şi aptitudini ale unui individ . . .

Intr'un număr viitor al acestei reviste voiu arătă câteva din metodele întrebuinţate in studiul individualităţii.

(Va urma). Iile Gruia .

22 = PROGRES ŞI CULTURA

M e t o d e pentru c u n o a ş t e r e a copilului» Principiu! individualizării învăţământului, către care tinde astăzi

şcoala, nu poate fi înfăptuit fără o cunoaştere ştiinţifică a şcolarului.

Cunoaşterea temeinică a acestui factor al educaţiei impune însă o continuă pregătire a educatorului şi o metodă obiectivă, care să-1 ferească de erori şi să nu-i răpească prea mult din timpul necesar instrucţiei. Cunoaşterea copilului în scopul de a-i adapta apoi învăţământul, este astăzi piatra de încercare pentru fiecare educator din orice ramură de învăţământ.

Dar această cunoaştere nu trebuie să se bazeze numai pe bunul simţ; aşa numitul ban simţ pe care-1 invocă majoritatea dascălilor, este de cele mai multe ori masca unei incomplete pregătiri şi cauza tuturor erorilor în educaţie. Astfel definit, bunul simţ este în opoziţie cu orice spirit ştiinţific în educaţie, care înainte de a fi o artă, este o ştiinţă. In acest fel, el înseamnă ratarea, ramolismentul didactic*). Bunul simţ în educaţie poate fi o bună călăuză şi un adevărat isvor de creaţie numai atunci când este bazat pe cunoaşterea ştiinţifică a şcolarului din punct de vedere social, biologic şi psihologic; dar în acest caz el este deal-binelea spirit ştiinţific.

Spuneam mai sus că metodele pentru cunoaşterea copilului trebuie să ducă la rezultate cât mai obiective şi mai ales nu trebuie să răpească educatorului timpul necesar pentru instrucţia şi. educaţia copilului. Altfel, din necesităţi impuse de programă ş control şcolar, opera educativă se va face tot fără cunoaşterea

*) Gr. Tabacaru: Didactica pag. 216 Personalitatea educatorului'

copilului, iar principiul şcolii după măsură, cu ţoale cerinţele impuse şi în timpul din* urmă chiar legiferate : fişe pedagogice, medicale, caiete de observaţii, etc., — toate acestea vor rămânea material pentru îmbogăţit arhivele şcolare şi nicidecum mijloace pentru o adevărată educaţie ştiinţifică. Fişele individuale vor fi astfel completate „la inspiraţie", după propria expresie a câtorva colegi; iar individualizarea învăţământului va rămânea subiect pentru examene şi nicidecum deziderat de înfăptuit în şcoală. Aş putea spune că acestea sunt constatări şi nu presupuneri, in mare parte însă şi aici personalitatea educatorului joacă rolul cel mai însemnat.

Ce metode pentru cunoaşterea copilului stau la dispoziţia educatorului conştiincios ?

După psihologul american John Anderson aceste metode sunt: 1. observaţia incidentală; 2. biografia copilului;, 3 . observaţia sistematică; 4. metoda chestionarului; 5. metoda psiho-anali-zei; 6. metoda cercetării faptelor caracteristice din viaţa copilului de o însemnătate clinică sau interesante pentru studiul personalităţii sale ; 7. metoda măsurării funcţiunilor sufleteşti simple prin ajutorul testelor simple ; 8. metoda testării funcţiunilor complexe ; 9. metoda clasificării sau rangurilor; 10. metoda experimentală; 11. metoda constituirii grupului de experienţă şi grupului de control; 12. metoda perechilor (cuplurilor) de control ; 13, metoda statistică; 14. metoda analizei.*,) Aceste metode sunt reduse de dl C. Georgiádé la"D, la care se mai adaugă metoda genetică.

Problema este: care, din mulţimea aceasta de metode poate fi utilizată cu succes de un educator conştient şi care, pe lângă condiţiunile de a da rezultate obiective, îndeplineşte şi pe acea a timpului, care pentru educator trebuie să rămână în cea mai mare parte ocupat cu instrucţia şi educaţia? . . . Deci, care dintre aceste metode ne reclamă mai puţin timp, deoarece nu putem transforma clasele noastre în câmpuri de experienţă. Dar problema se agravează şi mai mult acolo unde învăţătorul lucrează singur la o şcoală întreagă şi are un număr prea mare de copii. Oricât de conştiincios ar fi, el nu va putea pune în practică

*) C. Georgiádé: Metodele de studiu în psihologia copilului. (Analele de psihologie, vol. II. 1935)

cunoaşterea individualităţii copiilor săi, ci va lucra, împins de necesităţile programei analitice, fără să ţină seama de puterile şi capacităţile copiilor, nivelând totul în calea sa şi ignorând nuanţele individuale ale sufletului copilăresc, de cari adevărata educaţie trebuie să ţină în primul rând seama.

Este în acest caz învăţătorul un vinovat ? . . . Nu ! . . . Şi totuşi cunoaşterea psihologică (mai ales) a fiecărui copil

în parte trebuie să devină fapt. Este o eroare credinţa multora dintre colegi cari spun că e

imposibil ca în timpul şcolarităţii să nu ajungă fiecare învăţător să-şi cunoască elevii, să-i caracterizeze şi să-i clasifice. Această eroare provine dintr'o falşă înţelegere a principiului individualizării învăţământului şi educaţiei, căci însemnează că după o întreagă perioadă de şcolaritate, am ajuns acolo de unde trebuia să plecăm. Principalul în- această problemă este întâi să cunoaştem copilul şi apoi să-1 supunem unei anumite educaţii care să fie a-daptate acestei cunoaşteri.

Chiar din primele zile ale venirii copilului la şcoală, educatorul trebuie să păşească cu hotărîre la înfăptuirea acestei cerinţe. Paralel cu pregătirea care se face în vederea instrucţiei de mai târziu, în această perioadă de tranziţie trebuie să se procedeze la definirea fiecărei individualităţi în parte, pentruca opera educativă să se facă pe teren cunoscut.

Cum se va face acest lucru şi ce metodă trebuie utilizată pentru a se ajunge la scop? . . .

Singura metodă obiectivă este acea a testelor psihologice, care ne permite să-i cunoaştem într'un timp scurt, dându-ne (dacă metoda a fost aplicată cu îndemânare) cele mai preţioase in-formaţiuni asupra sufletului copilăresc şi a posibilităţilor lui. Completată cu metoda anchetelor printre părinţi şi cu datele antropo-metrice ce se pot cu uşurinţă dobândi, • educatorul este în posesia unui material din care priceperea sa va scoate cele mai sigure norme pentru acţiunea educativă şi instructivă pe care va desfăşura-o. >

Nu se pune problema aptitudinilor acum, ci numai acea a posibilităţilor generale de desvoltare a copilului. Deci teste de desvoltare la început, rămânând ca cele de aptitudini să fie a-plicate delà cl. III în sus, când diferitele funcţiuni încep să se

definească mai mult sau mai puţin în complexui de virtualităţi cu care copilul e înzestrat.

Nu voiu discuta aici valabilitatea metodei testelor; totuşi, pentru prestigiul expunerii, voiu face câteva succinte considera-tinni asupra lor.

S'a spus în general că testele artificializează viaţa, punân-du-se copilul în condiţiuni speciale de lucru şi că, acestea, prin stările speciale afective pe cari Ie declanşează, ar avea ca urmare un comportament care nu ar fi cel real al copilului.

Această obiecţiune poate fi însă înlăturată prin dibăcia educatorului; în acest scop nu se va prezenta testul ca ceva deosebit pentru copil, ci ca o problemă, ca un joc plăcut pe care el este pus să-1 deslege, — după cum desleagă toată ziua şi celelalte probleme — chestiuni cari i se pun. Căci ce sunt toate celelalte situaţiuni în care copilul este pus în tot timpul şcolii decât probe în faţa cărora el trebuie să ia o atitudine şi să încerce o rezolvare ? . . .

întreaga viaţă nu este doar decât o înlănţuire de probe pe cari fiecare le trece potrivit puterilor Iui, existând cel mai strâns raport între felul cum le trece fiecare şi între valoarea lui.

In ce priveşte valabilitatea lor, ar fi deajuns să ne gândim la marele succes pe care l-au avut cu ocazia recrutării armatelor americane în timpul războiul mondial.

Astăzi, metoda testelor prezintă o cale sigură de a pătrunde în tainele sufletului copilăresc, de a-1 cunoaşte.

Alegerea testelor însă este o problemă grea. Dar ea nu cade în sarcina învăţătorului, ci în acea a laboratoarelor de psihologie.*^

*j Cu elaborarea testelor, cu adaptarea celor streine la mediul şi sufletul copilului român, deci cu etalonarea lor, se ocupă în deosebi Laboratorul de Psihologie din Bucureşti, de sub conducerea dlui prof, unio. Rădulescu Moiru. Activitatea aceasta a fost completată şi prin cursurile de perfecţionare ţinute la Bucureşti în acest an şi la care a u luat parte învăţători din toate unghiurile ţării.

Pe lângă toate acestea, Laboratorul a trimis conferenţiari în mai multe oraşe din ţară ; chiar la Tg.-Mureş a fost în Iulie dl şef de lucrări /. M. Nestor.

Astfel, activitatea Laboratorului de Psihologie din Bucureşti e menită să dea o nouă îndrumare învăţământului românesc, care nu va putea fi niciodată îmbunătăţit prin circulari ori alte măsuri de birou.

Ne propunem a urmări în coloanele revistei noastre întreaga problemă, expunând nu numai teoretic ci şi practic metodele Laboratorului de Psihologie din Bucureşti.

Vom începe cu acelea pentru cunoaşterea copilului la intrarea în şcoală.

O metodă de un deosebit interes propune dl I. M. Nestor.*) Această metodă este adaptată în parte după psihologul german Herbert Winkler şi constă în cercetarea gradului de desvoltare a însuşirilor fundamentale ce se cer copilului pentru asimilarea cunoştinţelor, pentru încadrarea lui într'o comunitate de semeni, precum şi pentru scris, citit şi socotit, însuşiri cari indică posibilitatea de învăţare, randament şi gândire.**) Aceste însuşiri sunt : însuşirea de combinare constructivă, înţelegerea formelor, memoria motrice, memoria auditivă imediată, memorarea materialului cu înţeles, înţelegerea verbală, dexteritatea verbală, înţelegerea numerelor, memoria vizuală, bogăţia conceptelor şi cuvintelor, fantasia, numirea culorilor, înţelegerea noţiunilor, spiritul de observaţie, rapiditatea înţelegerii, dexteritatea manuală, concentrarea (atenţiei^ şi rezistenta.

Examinarea fiecărui copil cu ajutorul acestor 17 experienţe stabileşte : a) însuşirile psihice propriu zise, b) aptitudinile de randament şi voinţă şi c) cunoştinţele căpătate prin educaţie. Examenul este individual şi se poate face la o clasă întreagă în timpul celor 2—4 săptămâni de exerciţii pregătitoare pe care le prevede programa.

Materialul este simplu şi se poate căpăta, împreună cu instrucţiunile necesare, delà Laboratorul de Psihologie din Bucureşti, str. Edgar Quinet.

In numărul viitor vom continua cu rezultatele aplicării acestei metode la şcoala de aplicaţie.

Gh. Aniţei.

*) 1. M. Nestor : Metoda de cercetare psihologică a copilului de 6—7—8 ani.

**) I. M. Nestor : Op. cit. (pag. 1—2).

P r o b l e m a c o s m o l o g i c ă .

Punând la dispoziţia intelectualilor noştri aceste însemnăr i nu din preocupări de pedantism o î a c ; cerinţele imperioase ale timpului pretind oricărui spirit o orientare cât de introductivă în mataîizică şi îilosoîie şi cutez să aîirm, că atât pentru cei iniţiaţi cât şi pentru ceilalţi nu vor îi lipsite de justificare : o re împrospătare pentru cei dintâi şi o cunoştinţă nouă pentru cei din a doua categorie. înţelegând multiplele cauze care nu dau posibilitate oricui să-şi însuşească astîel de cunoştinţe, am luat hotăr î rea publicării a-cestora şi având convingerea sigurei desorientări ce stăpâneşte azi mai toate minţile, am triat şi majoritatea păreri lor emise asupra problemei cosmologice pentru' a avea fiecare dintre noi încă o împrejurare de a discuta şi lămuri mult nelămuri ta întrebare a existenţei, geneză, evoluţie, îinalism.

, Activitatea şi pasivitatea în na tură n 'au loc când şi când sau numai ici şi colo, ci necontenit şi pretutindeni. Toate mişcările din timpul inîinit şi spaţiul infinit formează în realitate o singură mişcare ; lumea materială este un sistem unitar cu o mişcare unitară. „Orice corp simte tot ce se petrece în lumea înt reagă" Leibnitz, Monadologie & 61.

Realitatea înfăţişează un sistem unitar, organizat, stăpânit de legi pe toată întinderea lui, un cosmos. Trei hipo-teze cosmologice vin şi încearcă să explice această problemă a na tur i i :

a) Atomismul afirmă că prin a lă turarea întâmplătoare a unor elemente, independente în sine, ia naştere aparen ţa unităţii. O legătură internă, primitivă între atomi nu există, dar în mişcarea lor s'au întâlnit, indiferenţi fiind unul de al-

28 = = PROGRES ŞI CULTURA

tul, în spaţiu, născându-se acele combinaţii trecătoare numi-mite lucruri sau conexiuni de lucruri.

Empedocles zice că s'au născut mai întâiu părţile izolate ; braţe şi picioare fără trunchiu ; ochi şi urechi fără cap, spre a se întâlni apoi acestea şi uni pentru mai multă v re me când se potriveau unele cu altele şi dau apoi un tot indivizibil. Aristotel opune acestei închipuiri p ă r e r e a : „un întreg este mai înainte ca părţile, acestea cresc în şir din întreg şi nu există pentru ele altfel de naş te re" şi cu drept cuvânt, căci ce-ar îi să credem că perii unei piei de leu sau elefant, după ce s'au născut apar te şi au rătăcit singuri pe lume cu sutele de mii, s 'au adunat deodată, într 'o zi, pe o piele, care şi ea trebuie să existe, introducându-se fiecare fir în gaura prestabilită. Cel mai mic îir de păr nu se va naşte decât pe corpul căruia aparţ ine oricât ai amesteca atomii la un loc.

Anaxagoras, cel dintâiu în lumea greacă, a rostit ideia bogată îo urmări : „numai în raţ iune îşi a re originea ordinea realităţii ."

Platon şi Aristot îşi însuşesc ideia şi în întreaga lor fi-losofie formează axul concepţiei lor despre lume. Democrit întemeiază curentul filosoîiei naturale , atomisto-mecanice. Epicur o admite ; Socrate se dă de par tea speculaţiunii idea-listo-teleologică.

Filosoîia modernă cu interesul predomnitor pentru ştiinţele fizice se dă de par tea primei concepţiuni — Democrit. In seç. 16-17 apare o puternică antipatie pentru explicarea teleologică şi filosoîia lui Aristot cu greu îi poate rezista. Ca tendinţă la Bacon şi Descartes, culminează cu Spinoza care respinge pur şi simplu explicarea problemei naturii prin scopuri şi inteligenţă conştientă. In sec. XVHI-lea, apare o reacţiune şi concepţia teleologică se restabileşte. Filosoîia poporană germană şi engleză din acest secol admite existenţa unei minţi suprana tu ra le ; Loke şi Leibnitz caută să concilieze chiar toate antagonismele cu osebire cele privitoare la această problemă. Neputinţa de a şe releva toate misterele după prognosticurile filosoîiei descartiene, care credea că prin a ră ta rea mecanismului se va descoperi orice

PROÔRËS Sï CULTURA — ^ ^ ^ ^ ^ ^

taină privitoare la maşina acelui mecanism, mai mult —micro scopul a dus în îaţa unor taine şi mai de nepătruns, toate acestea au făcut ca şi naturaliştii să adopte concepţia teleologică în lipsa alteia mai bune. In prima jumătate a sec. 19-lea pare aproape dispărută concepţia atoniisto-mecanistă despre lume. Insuş Voltaire şi Hume desaprobă p

30 RPOGRES Şî CULTURA

mii. Realitatea este o existenţă unică, unitară, nu unitatea, ci pluralitatea este secundară . Elementele realităţii nu sunt lucruri independente, a căror sumă ne dă întregul, ci ele sunt momente condiţionate de tot, determinări sau modificări ale naturii sale existente în el.

Teoria evoluţiunii. Cel dintâiu care s'a încercat să dea o valoare ştiinţifică acestei concepţiuni a fost biologul francez Lamark, în Philosophie Zoologique, 1809. Ideile filosofilor naturalist! germani Schölling, Oken, Goethe, mergeau pe căi înrudite. Cercetarea exactă avea o atitudine foarte rezervată până când geologia şi paleontologia încep să se impună graţie descoperirilor făcute. Charles Darvin, în studiile sale biologice, naşterea speciilor prin selecţie naturală, 1359, Originea omului, 1871, dădu naştere unei adevărate revoluţii ştiinţifice. Principiul transmutaţiei , stabilit de Darvin că forţa ce imprimă mişcarea în evoluţiunea formelor de viaţă este lupta pentru existenţă — Strugle for life — şi selecţia naturală ce rezultă. Precum oul sau individul crud este predeterminat spre desvoltare într 'o anumită direcţie şi îşi îndreaptă voinţa spre aceasta, tot aşa s 'ar putea spune şi despre tipurile speţelor „în statu nascendi" ele sunt înzestrate spre evoluţie într'o anumită direcţie şi au voinţa îndreptată în această direcţie — voinţa — nu o voinţă prevăzătoare condusă de intenţii, ci o voinţă care se manifestă în instinct şi care se mişcă în toţi indivizii speţei, a r fi în ultima analiză, formatorul fiinţei care se înfăţişează în forma corporală prin activitate. Această activitate lasă în u rmă o dispoziţie şi se fixează în organism ca habitudine, producând schimbări de s t ructură permanente şi transmisibile prin ereditate.

Meritul acestei teorii constă în desarmarea aproape completă a ipotezei creierii lumii prin intermediul unei inteligenţe care lucrează cu intenţii, însă rea la valoare o prezintă lacunele ei care dau prilej în a formula mereu întrebări şi dă îndemn la deslegarea lor.

Atâta timp însă cât evoluţioniştii nu vor răspunde la întrebarea dificilă: naşterea primordială a vieţii organice, r ămâne şi această exphcare o simplă hipoteză, mai mulţu-

M O G R Ê S $1 C U L Î U R A 3Í

mitoare pentru raţ iune, dar tot aşa de insuficientă ca şi celelalte : „Zeigten die Götter doch nicht den Sterblichen alles von Anfang; Sondern sie suchen essees selbst un finden allmählich das Bessre „Xenofanes. (Doar zeii n 'au arătat muritorilor totul delà început ; ei înşişi caută şi găsesc treptat tot lucruri mai bune.)

George V. Mocofan.

In c a s a morţilor vii. Trecând pragul acestei case, mă cuprinde o teamă care is-

vorăşte din respectul şi pietatea ce datorez tuturor acelora pe cari lumea v'a aşezat aiçi. Liniştea cutropitoare e singura stăpână pe aceste meleaguri şi mă face şi pe mine care mă plimb printre aceste morminte de sticlă, să las în prag zâmbetul uşuratec şi noianul grijilor faţă de meschinele preocupări a!e vieţii de toate zilele. Aci totul e deosebit şi de aceea, prin minte nu-mi trec decât gânduri cari v'au frământat pe voi, probleme în faţa cărora aţi asudat şi veghiat nopţi întregi. Vă văd cu capul răzimat în, palme, lângă masa de brad, în odăiţa luminată cu un muc de ceară, făurind universuri noui, ori descoperind legile celui vechiu.

V'aţi pus sufletul în gândurile voastre şi aţi cercat să luminaţi cărările întortochiate ale existenţei, pentrucă aţi văzut că în lumea noastră misterul domneşte şi răul ne sângerează. Cu ciocanul minţii aţi isbit în imensa poartă a necunoscutului, cerând intrare şi cu puterea voinţei aţi luptat ca să biruiţi răul. Insă taina a rămas tot atât de mare; iar împărăţia durerii nu şi-a clintit din loc fruntariile.

Cine ar putea spune care dintre voi a fost cel dintâi care şi-a căutat refugiul aici? Poate ai fost tu, nemuritorule, ale cărui gânduri au fost fixate mai întâi pe cărămida nearsă a Babilonu-lui ori pe papirusurile din Tel-El-Amarna.

Voi aţi fost creatorii, martorii şi tâlcuitorii marilor prefaceri ale lumii. Sufletele voastre au isbucnit în cântece, când viaţa îşi desfăşura tainele ei ; ele au răsunat printre veacuri şi au ajuns până la urechile şi mintea noastră.

Eroii şi trădătorii, sfinţii şi păcătoşii, asasinii şi milostivii, conducătorii de noroade şi anonimii veacurilor, sunt cu toţii creaturi de aie geniului vostru. Lumea a fost în lumină ori în intunerec

după cum au luminat stelele dintre voi, ori liliecii şi moliile cugetării creatori de vecinice frumuseţi şi iconoclaşti de veciniee valori, lutul în care a locuit focul sufletului vostru, cine ştie în compoziţia cărei pietre sau plante a intrat, în vreme ce esenţa concentrată a sufletului vostru, lumea care vă admiră şi vă uneşte, a concretizat-o cu slove pe file de hârtie, pe cari ie-a strâns în scoarţe de stejar şi le-a aşezat în mormintele în cari vă privim.

Noi, epigonii şt pigmeii, stăm înmărmuriţi în faţa biciului judecăţii voastre. Cu fruntea încreţită cercăm sa ne descurcăm prin labirintul gândurilor voastre.

Sunteţi aproape toţi de faţă. Vremurile şi locurile nu v'au împiedecat de a vă întruni în această casă, pe care nepricepuţii o numesc „Bibliotecă", deşi pe nedrept. In mijlocul vostru toate apar altfel decât afară.

E soare galben şi praf pe stradă ; muget de claxon şi fum de benzină. Oamenii se iubesc, isbesc, invidiază şi compătimesc. Ca pe vremea voastră. In definitiv, sunt nişte copii incorigibili.

Lumea voastră aici, între aceşti patru pereţi. Să nu vă doriţi afară pentrucă aţi avea o iluzie în plus şi să nu încercaţi a ieşi fiindcă lumea la mulţi v'ar sparge capul. Ori poate mi ştiţi că aierul e' plin de praf de puşcă şi scrum ?

Aici sunteţi la adăpost şi în linişte. Nici şoarecii, vechii voştri duşmani, nu vă conturbă, nici ploaia nu vă udă, ca odinioară când eraţi aruncaţi pe sub streşini de case. Mucegaiul nu vă urâ-ţeşte, ca mai de mult când petreceaţi prin stranele bisericilor dărăpănate.

Când aţi pus piciorul în această casă, păzitorul vostru grijuliu, pe lângă faimosul vostru nume v'a mai adaos unul, cabalistic. Tu Homer ai în cap pe „A". Ştii ce însemnează această literă ? Ea îţi indică dulapul în care locuieşti, fiindcă dacă te-ar chema cineva, în nopţile lungi de iarnă sa-i povesteşti ceva despre „Paris cel frumos" sau despre „Achile cel iute la picior", când te-ai reîntoarce să te ştii duce la locul tău, neconturbând casele celorlalţi. In spate mai ai numărul ,,70", nu pentrucă ai fi rob ci pentrucă eşti legat de Shakespeare care este însemnat cu „69." Ştii tu cine-ţi este soţ? N'ai de unde şti, fiindcă e mai tâ-

PÊ0ÔRÉ3 Şî CULTURA

năr cu câteva mii de ani decât tine. Iţi spun că e vrednic de tovărăşia ta.

Ce paşinici sunteţi cu toţii, deşi sunteţi mulţi. Gândurile voastre cari se ridicau în talazuri, iscând-furtuni îngrozitoare, ce tare sunt strânse între pagini, parcă este stoarsă toată vlaga din ele. Sunt ca frunzele de ismă pe care cine ştie ce mână le-a a-şezat între file, indicând un gând, o întâmplare mai deosebită.

Au încetat contradicţiile dintre Oorgias şi Socrate, dintre fierakleitos şi Plato ; iar Aristotel se simte bine în societatea negurosului Kant. Timpul, spaţiul şi concepţiile despre existenţă v.'au înduşmănit pe veci; lumea noastră aşa vă socoteşte şi azi; însă trecerea voastră la vecinica viaţă, rezervându-Vă aceeaşi soartă' şi închizându-vă în acelaşi mormânt, v'â apropiat. Lumea nu v'a cunoscut prea bine, deaceea v'a împerecheat, deşi voi aţi urmărit şi urmăriţi acelaş scop deşi cu mijloace şi pe căi deosebite: aţi voit să ne spuneţi ce-i adevărul şi unde se găseşte. Răspunsul vostru, e adevărat, şi azi împarte lumea în tabere gata de luptă.

Ce ironie! Voltaire lângă S. Torna. Cum aţi ajuns laolaltă? Doar aţi fost polii diametral opuşi ai gândirii şi ai simţirii. Acuma gândirile voastre stau alături fără să se ciocnească ? Tu, Voltaire, o viaţă întreagă ai înjurat tot ce este mai sfânt; n'ai recunoscut pe nimeni mai mare, ţi-ai fost singurul tău idol. Pe când S. Torna, cu gândul tău într'aripat ai legat lumea materiei de a spiritului, dându-le stăpân, deci soartă vremelnică şi vecinică. Viaţa ţi-a fost un Psalm de slavă către cel Preaînalt spre care ai îndreptat sufletele oamenilor.

Dar în colţul acela întunecat cine oare se furişează? Iată o nouă curiozitate ; dealtfel suntem în lumea celor mai bizare lucruri. S. Francise de Assisi şi E. Zola, umăr la umăr. Toate v'au deosebit în viaţa pământească, foarte multe vă deosebesc şi în viaţa voastră de bibliotecă. Nu purtaţi numai număr deosebit, ci şi îmbrăcăminte deosebită. Sfinte Francise, logodnicul celei mai curate sărăcii, sufletul şi gândurile Tale, posteritatea care nu te prea cunoaşte şi nu vrea să le urmeze, le-a legat în coperte sărace şi fără sa-şi dea seama cred că ţi-a făcut mare bucurie, fiindcă şi aici, ştiu că vreai să fii cel mai umilit dintre toţi, cel din urmă în cinstea omenească, să te pierzi printre ei, uitat de

U 5 g r ± r - ^ = ^ = ^ ^ ^ PROGÉRS $ï CULTURA

toţi, ca aşa să te poţi bucura în taină d e . toate creaturile lui Dumnezeu pe cari aşa de frumos le-ai cântat, până erai între rtoi. Vecinul Tău Zola, a iubit pururea belşugul, bunul trai şi n 'a ştiut ce-i înfrânarea trupului, adecă a „măgarului", după cum îţi plăcea să numeşti tiupul. Ba, prin tot ce a scris şi făcut, a în demnat lumea la deslegarea şi desfrânarea măgarului şi s ' a r fi bucurat dacă ar fi văzut lumea transformată în lupanar. Lui aşa-i şade bine şi aici, să aibe numele scris cu litere de aur pe căl-câiu de piele; iar gândurile nefaste, să-i fie s t rânse î n ' coperte îmbrăcate în piele, doar luxul şi desfrăui sunt prieteni vechi.

Stau în mijlocul casei voastre şi va privesc cum staţi câte două trei sute de inşi, intr 'un dulap ; voi a căror gânduri nu le poate cuprinde lumea întreagă.

Sunt mulţi între voi pe care nu-i cunosc decât abia din nume şi aş dori mult să vă cunosc pe toţi, aşa după cum sunteţi, deşi ştiu că doresc imposibilul, pentrucă pe unii nu vă pot pricepe din cauza gândurilor voastre n e g u r o a s e ; pe alţii nu vă pot urma, pentrucă aţi dus pe mulţi la pierzare; a ş a încât rămâneţi de tot puţini, voi vechii mei prieteni pe cari vă cunosc, în ţeleg şi cerc să vă urmez.

Aş vrea să ştiu ce faceţi voi noaptea , când lumea noastră doarme. Nu cred că voi dormiţi, ci cred că pe la miezul nopţii se deschid dulapurile şi vă aşezaţi pe scaunele goale de lângă masă şi. începeţi discuţia problemelor pe cari nu le-aţi putut r e zolva în viaţa aceas ta . Cine ştie dacă nu veţi fi putut deslega acuma taina vieţii n o a s t r e ? Ar tiebui să ne-o spuneţi , doar s u n teţi morţii vii.

Ï. Miclea.

PÈOGRËS SI CULT URA

CÂMP DE LUPTĂ. Urlă coclaurii Ard curcubee, Parcă balaurii Scurmă 'n tranşee.

»

Plug de jăratice fulgeră 'n zare Umbre zănatice Ies din cuibare.

Ţelina jerue Trombe de zloată Cresc şi se nărue Su/d peste gloată.

Harcai şi plesnete Iureş dè grupuri, Iadul de trăsnete Cade 'ntre trupuri.

Neputincioasele Braţe se 'ncaeră, Pâr'ăe oasele Glasuri se vaeră.

Gâlgăe geamătul înverşunării, Crezi că e freamătul Tulbure al mării.

Şi, viforelnică Sus pe crenela, Moartea drumelnică Stă santinelă.

Alex. Ceuşianu.

CRUCI.

Cruci albe, cruci negre, cruci pârăginite, Cruci de cimiiite jalnice de sat, Cruci, de care-atârnă candeli ruginile, Funigei de toamnă v'au împresurat.

Funigel de toamnă, funigel subţire, Eu sub care cruce voiu dormi cândva? Cine îmi va pune semn de amintire, Numele pe cruce cin' mi l-o săpa?

Ciuci pârăginite, cruci de cimitite, Toamna-şi iroseşte plânsul peste voi... Cruci albe, cruci negre, cruci de cimitite, Voiu dormi ca mâine străjuit de voi.

C. Ştefăniu.

PE-UN SOCLU Bulgăr de aramă

Smuls din tiparniţă de lut; Smoc de lumină pe-o sprânceană, Imn îngheţat pe un zâmbet mut Şi-adânc în goalele orbite Scânteea vieţii 'nvecinicite. In vatra gândurilor mele Mi se topeşte-atâta aur Şi atâtea boabe de mărgele îmi scapă zilnic din tezaur, încât mă'ntreb înfiorat de e sau nu-e Alăia vecinicie 'n om, cât e'n statue.

Alex. Ceuşianu.

Poezia lei Gh. Bacovia,

In cursul evenimentelor ce se succed atât de vertiginos, în sbuciumul patimilor şi preocupări lor cotidiene, s tăpânit de materialismul şi egoismul sec a veacului nostru şi a-demenit de frivolităţile vieţii mondene, omul zilelor noastre se simte obosit, simte un gol în suflet, simte ceva greu ce-i întunecă conştiinţa. In acest haos, în acest desechilibru, unde materia inertă a copleşit orice tendinţă de spiritualizare, personalităţile cari să se desbrace de tot ce e omenesc şi să se înalţe pe culmi de gândire, de unde cu conştiinciozitatea geniului nemuritor să contemple spasmurile nimicniciilor omeneşti, sunt aşa de rare .

Una din aceste rari personalităţi — care trăieşte o lume apar te ; lumea poeziei, cu atmosfera ei curată ; lumea visurilor, în care nimic nu e omenesc — este poetul Gh. Bacovia.

Puţin cunoscută şi poate mai puţin înţeleasă şi cu toate aceste poezia lui Bacovia îşi a re cetitorii şi înţelegătorii ei, cari şi-au făcut un cult din ea.

Fire sensibilă şi visătoare, Gh. Bacovia este poetul des-nădeidiilor patriarhale. In poezia sa e ceva straniu, e tristă, dar nu o tristeţă goală şi seacă, ci o tristeţă amară , copleşitoare, e ceva dureros de trist în ea. E o durere sinceră şi adâncă, ce pătrunde, impresionează şi înfioară. in versurile sale, Bacovia se expr imă sobru, scurt, tăios şi cu nervii strânşi într 'o continuă încordare. Aceste nuanţe specifice formează caracterul cu totul original al poeziei şi atmosferei bacoviene.

38 = = E ^ = E E E ; PROGRES ŞI CULTURA

Contrar scurtimei ei, din poezia lui Baeovia se desprinde, o durere concentrată, ceva greu ca de lu t :

Dormeau adânc sicriile de plumb Şi flori de plumb şi funerar veşmânt — Stam singur în cavou... şi era vânt... Şi scârţiau coroanele de plumb.

(Gh. Baeovia : Plumb.)

Iubito, şi iar am venit . . . Dar astăzi de-abea mă mai port — Deschide clavirul şi cântă-mi Un cântec de mort.

Şi dacă-am să cad pe covoare In tristul, tăcutul salon, Tu cântă 'nainte, iubito, încet, monoton.

(Gh. Baeovia : Trudit).

Poezia lui Baeovia, ne prezintă viaţa în toată goliciunea ei, cu tot sbuciurnul, cu toate stângăciile şi golurile ce îatal sunt legate de chemări le pământului, numai că toate impresiile se răsfrâng în adâncul sufletului său, profund şi cu o durere mută :

Omul începuse să vorbească singur... Şi totul se mişca în umbre trecătoare — Un cer de plumb deapururea dormea, Iar creerul ardea ca flacăra de soare.

(Gh. Baeovia : Altfel.)

Barbár cânta femeea-ceea Şi 'n fur era aşa răscoală... Şi nici nu ne-am mai dus acasă Şi-am plâns cu frunţile pe masă, Iar peste noi în sala goală Barbár cânta femeea-ceea...

(Gh. Baeovia : Seară tristă.)

PROGRÉS ŞI CULTURA 39

Ea plânge şi-a căzut pe clape Şi geme greu ca în delir In desacord clavirul moare, Şi ninge ca 'ntr'un cimitir.

(Gh. Bacovia : Nevroză).

Cu fiecare viers, poezia aceasta îţi picură în suflet, o tristeţe grea, e ceva désolant în ea, dar înfiorător de désolant :

E toamnă, e foşnet, e somn, Copacii pe stradă, oftează; E rusă, e plânset, e gol ŞH frig şi burează.

Amanţii mai bolnavi, mai trişti, Pe drum fac gesturi ciudate, Iar frunze de veşnicul somn Cad grele, udate.

(Gh. Bacovia : Nervi de toamnă).

Ascultă tu bine, iubito, Nu plânge şi nu-ţi fie teamă — Ascultă cum greu, din adâncuri, Pământul la dânsul ne chiamă...

(Gh. Bacovia : Melancolie).

Iu poezia lui Bacovia nu vom găs i : — cum observă aşa de frumos N. Davidescu — „nici vara holdelor bogate, nici aceea a uriaşelor nopţi cu lună, nu e vara toridă a lui iulie, ei este o vară lăuntrică, ucigătoare, prin căldură şi par 'că totuş, prin aceasta, şi creatoare , ca hoiturele dătătoare de viaţă pentru viermi, de greoaie valori sufleteşti:

Sunt câţiva morţi în oraş, iubito, Chiar pentru asta am venit să-ţi spun — Pe catafalc, de căldură 'n oraş, încet, cadavrele se descompun.

Cei vii se mişcă şi ei descompuşi, Cu lutul de căldură asudat — E miros de cadavre, iubito, Şi azi chiar sânul tău e mai lăsat.

Toarnă pe covoare parfume tari, Adu roze pe tine să le pun — Sunt câţiva morţi în oraş, iubito, Şi 'ncet cadavrele se descompun.

{Gh. Bacovia '. Cuptor)

Versurile acestui poet suni desăvârşite şi ating adeseori perfecţiunea poeziei clasice şi debunăseamă că Gh. Bacovia — numele li terar a lui Gh. Vasiliu, ce'şi trăeşte lumea poeziilor sale singuratic, puţin cunoscut, într 'un târg moldovenesc — va sfârşi prin a determina şi alimenta un nou curent literar.

Pe t ru Natea.

CRONICA.

L u n a T g . - M u r e ş u l u i — R e f l e x i i p o s t u m e —

Ori ce s'ar spune, »Diana« târgumureşană nu prea a avut mulţi admiratori. Poate oraşul e prea excentric (faţă de arterele economice), poate reclama nu a fost destul de însufleţită ; pozeie-afişe ce vesteau marele eveniment erau cam mărunte şi ne-atrăgătoare, ori poate s'a crezut că acest târg »säcuesc« (Novum forum Siculorum) în afară de fleică şi faimoasa plăcintă cu brânză de vacă (Varga béles) nu poate produce nimic deosebit ? !

Şi totuş puţinii oaspeţi cari au sosit aici să vadă oraşul în luna lui de primeneală, nu s'au ostenit zadarnic.

Au văzut cum prin hărnicia unui primar, moţ de origină şi erou de la Tisa, străzile până mai ieri desfundate, au căpătat ca prin farmec netezimea asfaltului proaspăt vărsat. Gurile rele şoptesc însă : »Doamne cu ce p re ţ? 26 milioane! Auzi, D-le Vancea, calci pe douăzeci şi şase milioane.!? Ce risipă !« Dar e mai bine oare »să dai în gropi« ca până acum şi totuşi bugetul să se mântuiască? Tot e bine că pe urma atâtor milioane rămâne cel puţin »pata neagra« a pardoselii bituminoase.

Dar s'o luăm de la gara frumos »românizată« pardon »ul-tramodernizata« prin îngrijirea şefului său (Dl Romanescu) şi să privim ca într'un caleidoscop ceeace acest târg are mai de seamă, oprindu-ne mai mult la expoziţiile aranjate ad-hoc.

In primul rând ne întâmpină salutul gingaş al florilor înşirate dealungul trotuarelor, dând oraşului întreg înfăţişare de grădină. Ce frumos ar fi dacă nărăviţii bipezi, ori patrupezi ar cruţa mai mult aceste brazde lungi de flori !

Delà gară până în centru, nimic deosebit ca arhitectură. Doar »urloaiele« câtorva fabrici de mici proporţii,' mai pătează cerul cu fumul lor întunecat. Fabrica de zahăr, faimoasă mai ales de când cu procesul său de contravenţie : 11 milioane . . . (Achitat ! Să nu mai vorbim de ea !). . . Cea mai »laudäroasa« fabrică de mobile din ţară »Szekely şi Rety«. Are mai mult de 300 ucenici şi lucrători, dar din acestea numai 10 sunt români. Actualmente lucrează cutii de radio pentru Moscova. O rafinărie de petrol cu capital budapestan. Administraţie pur minoritară.

O şcoală de meserii ce scoate mai mult şomeri, sau mici funcţionari ; 8 şcoli primare rămase moştenire (clădirile) delà vechea stăpânire. Lipsite de soare şi cu înfăţişare posomorâtă ca mai toate edificiile austro-maghiare. Ici colo zăreşti »block haus-uri« mititele, greoaie şi fără gust. Dar oraşul trebuie «modernizaţi ! Acoperişurile înclinate dispar unul câte unul şi în curând vrăbiile nu vor mai avea unde să-şi facă cuiburi, iar cuconiţele îşi vor putea expune nudul razelor ultraviolete pe propria lor terasă.

Iată-ne în centru ! înmărmuriţi ne oprim în faţa unui enorm bloc de beton înţepat pe dinafară ca o pogace. Blocul are şi uşi de stejar tăiate nemţeşte şi fereşti ferecate cu aspect de fabrică sau atelier. Blocul susţine o cupolă »obelisc« retezat pe la vârf şi mânjită cu cocleală verde de aramă. Coloane dorice cu căpiţele ionice, arcade şi boiandrugi din renaşterea germană, bolţi şi arcuri romane, ori din renaşterea italiană. Două cupole răsleţe, fără stil, au cruci bizantine pe vârf. Trebuie să fie biserica nouă greco-catolică. Ne închinăm cu smerenie, dar tresă-rim de bucurie că în sfârşit a ajutat Dumnezeu şi pe cei mai »îngenunchiaţi« locuitori ai acestui târg să-şi clădească o biserică în mijlocul oraşului. Ar fi fost şi mai bine dacă se clădea după stilul şi gustul românesc. Intrăm. Interiorul e plăcut şi plin de farmec. Doar iconostasul e prea încărcat cu ornamente şi prea bogat în aur. Uşile sunt prea strimte. Zugrăveala şi ornamentaţia, armonioasă. Păcat că în afară de pictură şi ornamentaţia de gips, totul e lucrat de minoritari, deşi mai sunt şi români cari se pricep. Oare la bisericile lor, lucrează vreunul de ai noştri ?

In celălalt capăt al pieţii o altă biserică şi mai măreaţă

şi mai impunătoare. Combinaţie întâmplătoare de arce şi bolţi, firide şi arcade. Terasă majestoasă în faţă, abundenţă de lampioane sferice. Zidărie multă, conglomerat de forme şi linii. Clădire monumentală dar cu prea puţini credincioşi la slujbe, poate din cauza răcoarei şi curenţilor din lăuntru. Fiind prea spaţioasă ecoul frânge în două glasul preotului. Din predici nu înţelegi nimic, fiecare vorbă se aude dublu.

Zugrăveala e o foarte curioasă încercare de modernizare a artei bizantine. Cadrează cu arhitectura interioară rece şi neprietenoasă, dar figurile au expresii vulgare şi corpurile sunt încovoiate, cabrate ori desarticulate. Ce rost vor fi având po-mişorii piramidali ce separă sfinţii unul de altul ? E frumos ornamentul de la baza pantocratorului. Pictura e abea începută, asemenea catapeteazma. Cât de greu s'a ridicat această biserică, cu câte necazuri şi mai ales cu câte milioane ? . . . Nu interesează ! Principalul e că avem catedrală pompoasă, mândră, demnă de cultul dominant şi ea va rămâne deapururi ca un simbol al biruinţei şi dreptăţii poporului român drept credincios.

In dreapta bisericii stă de santinelă scrutând zarea statuia „Soldatului român". E opera puţin reuşită a sculptorului Schmidt. Soldatul seamănă mai mult a teuton decât a român neaoş. Picioarele par de lemn. Vulturul înfipt în piscul de piatră împresurat cu ederă, e fără avânt şi fără viaţă.

E însă superior »omului cu mârţoaga < ce ar vrea să reprezinte pe »Craiul Muntilor« cea mai măreaţă figură istorică a

.Ardealului. Dar statue echestră nu-i uşor sa faci. In toată lumea sunt abea 5 reuşite. Suma a fost prea mică (un milion) pentru un monument aşa de mare. De curând monumentul a suferit o mică circumcisiune. I s'a tăiat colţul de Ia ş e a . . . De ce ? . . . Ştie numai dl. Seiler ! Peatra soclului a suferii de ger. A plesnit şi a trebuit să fie schimbata.

O măsură bună e pitularea closetului în subsol. Asemenea ar trebui ras din rădăcină ghişeul diform al »Distributiei«. Sunt locuri destule,, ceva mai în dos, pentru benzină.

In faţa multicolorei primării trebuie fă stăm mai mult. Până şi ţigla de pe acoperiş e smălţuita tricolor: cărămiziu alb verde. Policromia aceasta ţipătoare dar de efect a vrut să înfăţişeze cât de puternică şi ţanţoşe era oficialitatea maghiară

de pe vremuri. Geamuri mari cu »vitrail« reprezentând figuri istorice. Intrare monumentală cu scări de marmură, abundenţă de ornamente, ghirlande aurite, embleme şi blazoane, exces de lux şi bogăţie, sfidare a poporului sărăcit al comunelor din jur, din truda căruia s'a clădit măreţul palat.

O turlă cu vârf ascuţit ca un ghimpe noduros se înalţă deasupra unor strimte încăperi ce au servit pe vremuri de celule blestemate in cari au fost închişi şi poate martirizaţi sau torturaţi mulţi din'aceia cari nu au avut altă vină decât aceia de a-şi îndrăgi neamul, limba şi credinţa strămoşească.

Sub zmalţul lucitor al acestui palat faimos, cine ar putea spune câte lacrămi nu au brăzdat ochii bieţilor valahi necăjiţi cari veneau aci să-şi spună păsutile sau să întindă cu mâna tremurândă — îngâmfatului funcţionar cu mustaţa în furculiţă — vreo jalbă scrisă într'o limbă pe care nu o putea pricepe.

Acest palat ca şi cel alăturat (Palatul Cultural) au fost ridicate prin strădania primarului maghiar Dl Dr. Bernády Gh. în anul 1911—13. Ele formau mândria acestui târg şi erau considerate ca unele din cele mai de seamă perle ale stilului neo-maghiar nu de mult »inventat« de către iscusiţii artişti evreo-maghiari. Nici o cheltuială nu a fost cruţată pentruca aceste monumente arhitectonice să întruchipeze cea mai expresivă şi caracteristică îmbinare a tot ce arta ungurească nou născută avea mai desăvârşit. Dar dacă primăria cu toată policromia şi tendinţa de a scoate ceva pur original, nu a reuşit să scape cu totul de influenţele evului mediu şi a »Bidermayerului« despre palatul cultural făuritorii pot spune cu mândrie că au învins în lupta pentru originalitate şi au creat o operă de artă maghiară unică şi neîntrecută. Se înţelege, acele balcoane cuiburi, acele ornamente de origină arabă ori persană le mai întâlnim la multe edificii austro-maghiare, asemenea arcadele şi crenelurile din stilul neo-roman, însă luat în totalitatea lui, Palatul Cultural din Tg.-Mureş reprezintă cel mai reuşit edificiu în stil maghiar. Ferestrele mici ascunse ne amintesc tăietura ochilor mongolici. Liniile şi formele atât de variate, ieşiturile şi intrândele turburătoare dar oarecum plăcute, racordările ca şi proeminenţele se aseamănă cu întortocherile sufleteşti ale acelui popor care pornit din stepele Asiei a cutreerat toată Rusia, a înspăi-

mântat întreaga Europă cu invaziile prădalnice pentru a se cuminţi deodată la un semn al Papei de la Roma şi prin voinţa fermă a unui voevod sângeros, aşezat între sfinţii catolici, au primit creştinescul botez lepădându-se aşa de uşor de zeul lor Hadur. Bogăţia frescurilor măestrit lucrate de cel mai de seamă pictor decorativ şi compozitor Körösfői- Kris Aladár, bazoreliefurile, bronzurile şi risipa de marmură roşie, ne înfăţişează trufia şi lipsa de cruţare a maghiarului când e vorba să facă ceva pentru »binele obstesc«, sau pentruca să arate altora cât de civilizat, cât de nobil, cât de talentat este »El«.

In interior grandiozitatea e şi mai pronunţată* In pridvorul larg dar întunecos, te uimeşte de cum intri măreţia coloanelor căptuşite cu marmură neagră, panourile decorative cu figuri fantastice, evocări din poveştile, ori legendele săcueşti. Bizarerii din epopeele huno-maghiare, un ciudat amestec de arhaism, rusticism aproape sălbatic, cu clasicism şi mai ales modernism de ultimă şi exagerată scliviseală. Nici sesesionul special al lui Vigand nu este absent. Oglinzi enorme din cel mai fin cristal metaloplastie când filigramică când dură şi băţoasă, abundenţă de scări din marmură sură, balustrade groase de marmură, ferestre cu figuri istorice, idile ori scene din viaţa câmpenească a săcuiului idealizat de mâna măiastră a artistului, sobrietate în culori, vibraţie în linii şi forme, măreţie şi feerie în înşiruirea candelabrelor ori altor corpuri luminoase, mobilier rustic dar frumos lustruit în culori închise, stejar poleit, scaune monumentale, fotolii bogat căptuşite cu catifea groasă. In sala cea mare de cinematograf o minunată orgă cum rar întâlneşti în Europa. Puţini sânt însă muzicanţii cari ştiu să »manevreze« artistic această orgă.

O sală »de oglinzi« neîntrecută în splendoare. Rame şi o-glinzi minunate, lumină discret cernută printre vitrailuri cu bivoli şi fete »cucuete«. Mobilier greu de stejar sculptat şi lustruit negru, divanuri îmbrăcate în piele fină de capră, parchet lucios acoperit cu covoare miţoase, foişoare şi balconaşe pentru perechi amoroase, tot ceeace imaginea bogată a unui artist maghiar poate născoci pe seama trufaşei nobilimi a poporului său.

Acest palat cultural a avut drept scop principal asimila-

rea prin cultură a elementelor nemaghiare din împrejurimi. Ideia ridicării palatelor culturale în centrele principale ardelene a pornit de la Contele Apponyi, f.' ministru de culte. Ele aveau să servească drept focare de cultură maghiară pentru Săcui dar şi pentru celelalte neamuri convieţuitoare mai puţin privilegiate. Experienţa a arătat însă că oricâte turnuri babilonice ar ridica un popor semeţ, pentru a subjuga pe alt popor, dorul de liberate va fi mai puternic decât zidurile şi l